Şi, atunci, ajuns fiind, cu sacii cei mulţi în căruţă şi cu alte căruţe pregătite să le umpli cu sacii averii tale, pui, nu-i aşa, de o temelie de lăcaş sfânt, la locul cel mai înalt al pământului în cuprinsul căruia  se cunoaşte numărul sacilor plini din căruţele tale de credincios al banului, fireşte, fiindcă tot suntem în ţara capitalismului de Codrul Vlăsiei, dar, fireşte, chiar şi în locuri mai smerite, însă, aşa cum ziceam la o anumită vedere, să afle despre dragostea ta de Dumnezeu şi credincioşii cei mulţi din mijlocul cărora te-ai învrednicit,  cum numai tu ştii, să te aridici.

Şi astfel au început să se ivească, din pământul pomenit, la vedere, nu rareori chiar în vârful munţilor pomenitului pământ, temelii şi ziduri înalte şi turle lucind în soare şi împrejmuiri bogate şi, în timpul acelor zidiri, sfinţiri peste sfinţiri şi procesiuni şi mese întinse pentru toţi păcătoşii şi săracii cu buna credinţă curată, şi nu sunt rare nici pronausurile pe păreţii cărora, în rame aurite bogate, pictati mai ambiţioşi decât ctitorii voievozi de pe timpuri, plătitorii de azi ai acestei rugăciuni a lor la vederea cea mai văzută, ca să se înţeleagă cât este de mare rugăciunea lor, prin care, parcă, ar târgui cu Dumnezeu iertarea păcatelor.

Bietul Matei Basarab, cel mai mare voevod cititor al ortodoxiei româneşti şi, deopotrivă, strălucit ctitor de cultură, s-a mulţumit cu potirul care e bisericuţa de la Arnota ca să-şi doarmă aici şi voevodalul somn de veci!

Jupânul român de azi nu se mai poate mulţumi cu o bisericuţă şi e de înţeles, vorba unui ţăran de la Slătioara, „la păcatele lui şi cu păcatele lui, nu are, sărmanul, loc în pronaosul şi naosul unite ale lăcaşului sfânt al Vioreştilor,  intrat în istorie cu Friza potecaşilor, celebră, o palmă de loc zidită sub ocrotirea Măguricei, deasupra Cernei Vâlcene. Adevărul este că au apărut aceste semne ale târguielii unor bogaţi cu Dumnezeu, şi ele sporesc, faţă de sărăcia credincioşilor săraci şi mulţi şi cu frica lui Dumnezeu, care s-ar bucura dacă sponsorii amintiţi de mine ar ridica şi o şcoală mai acătării şi o grădiniţă, sau ar repara măcar astfel de zidării cu mare folos creştinesc, ar îmbogăţi o bibliotecă sătească sau judeţeană sau a unui liceu, sau dacă, generoşii sponsori, ar ridica un spital, o policlinică, un cămin de bătrâni şi le-ar întreţine cu bogăţia lor care dă pe dinafară. Şi s-ar număra, tot astfel,  printre credincioşii care nu se târguiesc cu Dumnezeu,  nu caută vederea lăudăroasă a rugăciunii lor, şi ar intra smeriţi şi mai credibili în rândul credincioşilor care sunt, neapărat, cei care cântă, bătrâni şi copii, în vinerea patimilor, Prohodul, în cămăruţa de la Vioreşti, unde se poate auzi, poate, cea mai înălţătoare rugăciune în întâmpinarea Sfintelor Paşti.

E adevărat, însă şi că aici, la Vioreşti, nu poate fi văzută bogăţia rugăciunii tale de om bogat, îmbogăţit în capitalismul românesc de Codrul Vlăsiei. Aici, la Vioreşti, nu te poate vedea decât Dumnezeul săracilor, şi e greu de crezut că ai curajul să rămâi, în puţinul încăperii acestei bisericuţe, atât de aproape de Dumnezeu, sau numai tu cu Dumnezeu: Doamne fereşte de o asemenea apropiere!

În sfârşit, nu spun că nu mă pot bucura de arhitectura Sfintei Sofii, nu sunt atât de primitiv, dacă această Sfântă Sofie a Jupânilor noştri de azi n-ar fi, pentru orice văzător, înţeleasă ca un târg al bogatului cu Dumnezeu.

Aşteaptă de zeci de ani să fie măcar pietruit, peste orice închipuire de rău şi părăsit, în văzul ţării întregi, drumul care duce la Taborul ortodoxiei româneşti care este Arnota lui Matei Basarab şi un Jupân, nu Ban, fireşte,căci Banii erau Boieri şi nu din tagma jefuitorilor, un Jupân, zic, de azi, al Olteniei, nu s-a nevoit să sponsorizeze asfaltarea unui singur metru al rămasului de isbelişte aşa zis drum!

Să pomenesc şi de drumul nenorocit, de care am mai adus vorba, care duce din Albac la căsuţa mucenicului Ardealului, Horia, al doilea martir naţional al românilor, de rezonanţă europeană, după Constantin Brâncoveanu?! Nu e nevoie, fiindcă tot nu se întâmplă nimic, nu aude nimeni din cei care au nu numai urechi de auzit, dar şi bani de zornăit în căruţele în care şi-au încărcat, să rupă ţepile octotitoare, sacii lor plini.

Nu pot să trec, însă, peste ipocrizia rugăciunii care insultă înălţimea cerească în vârful munţilor la poalele cărora ţăranii săraci nu văd lucind acoperişul unei grădiniţe, păreţii albi ca ai Vioreştilor, ai unei mici policlinici!

Am avut şansa să mă nasc dintr-un neam care a zidit şi troiţe şi biseici în toată puterea unor catedrale chiar, dar şi şcoli şi dispensar medical şi baie populară, pe pământul lor, şi cămine culturale şi casă de cultură ţărănească în mijlocul şi în fruntea şi cu sprijinul obştii ţărăneşti.

Nu râvnesc, sigur, la iluzia celor  care cred că îşi pot, cu sacii lor plini, târgui rugăciunea!