Cazul de la Vrancea nu este nou prin BOR. În esenţă, speţa s-a mai repetat: unii credincioşi cred că biserica parohială e afacerea lor privată, pe care vor să o conducă cum vor. Noutatea o constituie răspunsul autorităţilor bisericeşti la acest tip de problemă: aplicarea unei norme disciplinare extreme, care pare (dar nu este) nepotrivită pentru vremurile noastre.

Cum s-a ajuns aici? În timp. . .

Am căutat să văd ce spun ambele „tabere”, ca să încerc sa refac un fir cronologic limpede al evenimentelor. Eu am înţeles cam aşa. . .

La Vrancea, un grup de credincioşi, în frunte cu trei „lideri”, Romică Gavrilă, Nela Panaite şi Elena Daniela Baneş s-au ataşat atât de tare de preotul lor paroh, Vatră Georgică, încât l-au transformat în idol. Nu mi-e clar dacă preotul a devenit captivul credincioşilor sau s-a folosit hoţeşte de ataşamentul lor. Cert este că, simultan cu slujirea la altar, preotul mai slujea şi la tejghea, având o afacere proprie, începută cam odată cu construcţia bisericii, care consta în vânzarea de obiecte religioase în cadrul unui magazin propriu.

De aici a început toată tulburarea: comportamentul duplicitar al preotului. Pe de o parte, credincioşii îl vedeau ca un om dedicat slujirii şi filantropiei, pe de altă parte el găsise o cale prin care banii bisericii intrau în buzunarul lui. Nimic nou sub soare. Doar şi politicienii fac la fel: se arată că slujesc poporului, iar la adăpostul acestei respectabile slujiri se frământă cum să treacă banii din bugetul public în buzunarul personal.

Numai că treaba a ajuns la urechile recent instalatului Arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei, Înaltpreasfinţitul Ciprian. Ferm, acesta i-a pus în vedere părintelui că preoţia e incompatibilă cu spiritul antreprenorial şi, ca urmare, ori închide afacerea, ori o transformă în ceea ce este regulamentar, pangar bisericesc, altfel va suporta consecinţele unui transfer disciplinar.

Aşa începe tulburarea parohienilor. Probabil prins între dificultăţile capitalismului şi jertfelnicia preoţiei, acesta n-a prea înţeles mesajul ierarhului său şi ce îi spun canoanele şi a apelat la o cale bătătorită şi de alţi preoţi naivi, care se cred de capul lor în Biserică: s-a răţoit la ierarh că magazinul e al lui şi nu priveşte pe nimeni ce face cu el, dar a început să se victimizeze mincinos în faţa unor credincioşi mai apropiaţi (unii chiar rude şi prieteni de familie) că ierarhul a luat deja decizia de a-l transfera, pe el, care a trudit alături de ei la ridicarea bisericii. Scenariul e clasic, l-am mai văzut şi la alţii, care intrând în conflict cu canoanele şi disciplina, se agaţă de imaginea lor în faţa credincioşilor, crezând că pun presiune pe ierarh. Asta-i politică bisericească.

Normal că săracii credincioşi, iubindu-şi până la idolatrizare preotul, n-au înţeles exact care-i pericolul navetei între altar şi tejghea, şi s-au lăsat intoxicaţi de ideea că părintele e prigonit pe nedrept de ierarhul său. Nici una, nici două, în spirit democratic, abandonându-şi rugăciunea, s-au apucat ca exact în timpul Liturghiei Sărbătorii Înălţării Sf. Cruci (14 sept. 2014) să înalţe şi ei la Cer nişte proteste şi afişe la adresa unei măsuri care, culmea, nu fusese de fapt luată. Ca în legenda Meşterului Manole: unii în biserică se rugau, alţii pe afară protestau. Balamuc românesc, cu tentă de îndividualism: ”Biserica este a noastră, nu a lui Ciprian! Nu el a făcut biserica, dar vrea să pună preot. Să îl pună în biserica construită de dumnealui!” zice un enoriaş, “Punem lacăte pe uşi şi nu lăsăm pe nimeni, indiferent ce preot vine. Să fie clar: suntem mii de oameni şi de la alte parohii” strigă altul.

Auzind tărăşenia, ierarhul s-a întâlnit cu „liderii” protestatarilor două zile mai târziu şi le explică ce eroare au făcut (ierarhia nu-i democraţie) şi la ce consecinţe se poate ajunge dacă circul continuă: caterisirea preotului şi excomunicarea credincioşilor protestatari. Odată lămuriţi că părintele i-a cam indus în eroare şi înţelegând că l-au acuzat pe ierarh degeaba, protestatarii organizează o altă manifestaţie, cu alte afişe, prin care îşi cer iertare faţă de ierarh. Însă, părintele afacerist este sancţionat blând de Consistoriul Eparhial, pentru implicarea şi oarecum instigarea credincioşilor contra ierarhului luându-i-se funcţia de paroh şi trimis 30 zile la mânăstire, pentru reculegere, dar rămânând la parohie ca al doilea preot slujitor. Mai mult, noul paroh urma să vină cu rânduială de la Arhiepiscopie ca, spre împăcarea spiritelor, în parohie să se oficieze 40 de zile Sf.  Liturghie, spre rugăciune şi iertare. În acest moment, conflictul ar fi trebuit să se închidă creştineşte.

Numai că, cei trei „lideri” ai protestatarilor n-au înţeles prea bine intenţiile ierarhului şi, fie din orgoliu, libertinism sau partizanat eclesial, le-au luat ca o ameninţare personală. Prin urmare, crezându-se vreun fel de sindicat de apărare al părintelui, se apucă şi reclamă la Patriarhie că Arhiepiscopul Ciprian are un comportament abuziv, ceea ce pe ei îi îndreptăţeşte să fie „mai reacţionari”. În plus, nepricepând prea mult din teologie, se apucă şi defaimă Sf. Antimis (care reprezintă canonicitatea unei biserici) ca fiind mijloc de înrobire a preoţilor (de parcă preoţii nu sunt hirotoniţi tot de episcopi).

În fine, dornici de democraţie şi libertate, protestează iar. Îşi iau autorizaţie de la Poliţie şi, timp de câteva duminici, la pragul dintre anii 2014-2015 organizează proteste în faţa Protoieriei de la Focşani, cu afişe acuzatoare şi jignitoare la adresa ierarhului, pe model sindical: „Cipriane nu uita, Vrancea nu-i moşia ta”, „Nu ne intimidaţi când ne atacaţi”, „Cipriane, chiar acu’, ia-ţi valiza şi te du” etc.

În diverse memorii adresate Arhiepiscopiei, pe un ton radical, pietist-ameninţător, protestatarii reuşesc trista performanţă de a instiga Arhiepiscopia şi credincioşii la nesupunere faţă de Arhiepiscopul Buzăului. E ca şi cum ai scrie Preşedinţiei să îl dea afară pe Iohannis.

Paroxismul ajunge la absurd când protestatarii (vreo 30) anunţă că şi-au făcut o asociaţie prin care intenţionează să dea în judecată Arhiepiscopia (sau ierarhul, nu e clar) pe motiv că aceasta nu face ce vor donatorii (ctitorii) bisericii. Ori se ştie că instanţele de judecată n-au atribuţii în organizarea internă a cultelor, iar ctitorii nu sunt patronii bisericii pe care au ridicat-o.  

Astfel apar semnele timpurii ale unei tendinţe de schismă, de autonomie faţă de Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei. Pentru a nu lăsa această impresie, protestatarii susţin însă că nu se vor rupe de Biserica Ortodoxă şi de Patriarhia României, pe principiul „adio. . dar rămân cu tine”. Fanatism? Partizanat? Interese ascunse? Greu de spus. Eu am mai văzut asta de vreo două ori la Constanţa, în ambele cazuri deznodământul fiind tragic pentru cei dornici de schismă, preoţi şi credincioşi.

Întrebat părintele Vatră despre acestea, el s-a arătat stupefiat, dar nici n-a făcut mare lucru să îi potolească. Probabil ori devenise captivul lor, ei pretinzând că datorită lor e preot acolo, fie a realizat că are de-a face cu nişte oameni grav tulburaţi, ieşiţi din cuminţenia (şi mintea) creştină.

Observând că situaţia devine riscantă pentru liniştea întregii parohii, Arhiepiscopul se întâlneşte din nou cu protestatarii, le explică situaţia şi încearcă o nouă împăcare cu ei: „Eu v-am iertat şi la rândul meu vă cer iertare, mai ales pentru că am întârziat de a veni în mijlocul dvs. pentru a risipi mai devreme starea aceasta de ceaţă, de confuzie. Dar nădăjduiesc că tot ceea ce v-am adresat aţi pus la inimă şi încet-încet pacea lui Hristos se va revărsa ca un balsam în sufletele tuturor”, zice ierarhul. Totodată se anunţă venirea noului paroh, rânduiala celor 40 Liturghii. Şi treburile păreau a fi, în sfârşit, liniştite.

După cele 40 de Liturghii însă, liderul protestatarilor, Romică Gavrilă, nimeni altul decât cumătrul fostului paroh Vatră, e nemulţumit şi transmite noului paroh că lor li se pare suspectă numirea lui acolo, că el n-are nici un drept asupra lor, că ei îl consideră paroh tot pe fostul paroh. Finalul este absolut de Kafka: „Reţineţi! Unde este preotul Vatră este şi Dumnezeu. Nu lăsaţi această biserică fără Dumnezeu.” Patologie tipic sectară, unde Dumnezeu e pus la respect de credincios.

Apoi scrie Patriarhului Daniel, cerând: „Ne dorim preotul înapoi. Dacă e nevoie să ne cumpărăm acest drept, ţinând cont de zvonuri reale, vă rugăm să ne comunicaţi.” Adică instigă la simonie.

Ca şi cum nu ajungea, războinicul Romică de pe Milcov scoate şi o carte de 100 de pagini, „Faţa necunoscută din parohia Sf. Andrei” în care face o istorie patetico-teologică a întregii poveşti, certându-se (în carte) cu personajele cărţii şi victimizându-se în ton exaltat-disperat, deşi, dacă ne uităm drept la istoria de până acum, preotul Vatră n-a păţit mare lucru, în situaţia în care alţi preoţi sunt caterisiţi pentru situaţii similare.

Nebănuind că se va ajunge aici, preotul face singur în 30 martie o cerere de transfer la o altă parohie, probabil torturat de agitaţia acestor trei „lideri”. Când au auzit, cei trei au răbufnit iarăşi. De data aceasta, alţi credincioşi care n-au pactizat cu „sindicaliştii” au solicitat Arhiepiscopului Ciprian să vină şi să facă linişte în parohie, nemaisuportând agitaţia de trio-ului sindicalist.

Aşa că, în data de 7 mai, constatând că parohia este în pragul schismei după 8 luni de tulburări, Arhiepiscopia decide excomunicarea celor trei agitatori, ca măsură ultimă de a îndepărta sursa de tulburare, dar nu fără posibilitatea de îndreptare. Astfel, ei pot reveni în sânul Bisericii în două situaţii: fie fac pocăinţă publică îndelungată, asemănătoare protestelor şi primesc iertarea Arhiepiscopului (care i-a mai iertat de două ori), fie aduc adeverinţă de la psihiatru că au suferit de patologii temporare ce i-a pus în situaţii independente de voinţa lor (conform unor surse din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei).

Ce învăţăm de aici?

Subiectul a stârnit numeroase reacţii şi opinii. Doar că, într-o ţară a experţilor de carton, mai nimeni n-a căutat să înţeleagă ce se întâmplă, ci să facă şi pe expertul în Ortodoxie, unii blamând decizia de excomunicare şi folosind momentul pentru a ataca BOR. Aşa s-a ratat o discuţie esenţială pentru  societatea noastră, pentru că ea nu priveşte doar spaţiul eclezial, ci societatea în ansamblu. Ceea ce s-a întâmplat la Vrancea s-a mai întâmplat şi prin alte biserici din ţară, şi, dacă ne uităm atent, se întâmplă zi de zi în România. Este vorba de întâlnirea şi conflictul dintre două civilizaţii: cea de tip occidental, bazată pe o viziune individualistă asupra lumii şi cea de tip ortodox, bazată pe o viziune comunitară. Aşa că permiteţi-mi să vă lămuresc mai multe decât se văd la prima vedere, să fiu şi eu expert (măcar de carton) în ale teologiei.

Ce este excomunicarea? Ea este o metodă disciplinară a Bisericii, un fel de penitenciar sufletesc, echivalentă cumva cu penitenciarul civil. Cel excomunicat este izolat de comunitatea de credincioşi tot aşa cum cel condamnat este trimis la penitenciar pentru o perioadă, pentru îndreptare. Diferenţa majoră este că, dacă o condamnare civilă este stabilită de o instanţă, excomunicarea durează cât vrea cel în cauză, până când el decide să se îndrepte şi să revină în sânul comunităţii, cerându-şi iertare pentru ce a greşit.

Hristos Însuşi a stabilit excomunicarea ca ultimă metodă de îndreptare. Zice în Evanghelia de la Matei: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.” Astfel, cel excomunicat nu este îndepărtat cu totul din Biserică, ci temporar, fiind văzut „ca păgân” dar nefiind păgân, adică ca unul ce singur alege să stea în afara comunităţii Bisericii, să se înstrăineze de ea. Astfel, Biserica mai mult constată starea respectivului şi îi atrage atenţia în mod pedagogic, prin certare, că deciziile sale îl scot din Biserică. E amuzant că unii înţeleg că excomunicaţii au dreptul al mântuire şi că Biserica îi opreşte. Nu dragilor, e exact invers. Biserica îi atrage atenţia că deşi are dreptul, se pune în imposibilitatea de a o face, plasându-se în afara Căii Mântuirii. Doar protestantismul crede că te poţi mântui singur, fără Biserică. Păi la ce a mai întemeiat Hristos Biserica? Că doar Biserica nu e o singularitate existenţială, ci o adunare chiar a celor ce caută mântuirea. Cum să cauţi mântuirea în afara mântuirii? E ca şi cum ai vrea să te hrăneşti fără să mănânci. Sau să te însănătoşeşti refuzând tratamentul şi medicina (aviz anti-vacciniştilor care visează că Dumnezeu singur îi va proteja de viruşi. Dumnezeu ne poartă de grijă tocmai prin medicină, nu prin prostia de a fugi de ea).

Excomunicarea a fost practicată de Biserică încă din timpul Apostolilor, Sf.  Pavel fiind cel care o menţionează ca metodă drastică şi ultimativă de încercare de recuperare a celui ce se plasa afară de Biserică, prin propriile acţiuni şi decizii. Astfel, el singur menţionează că a excomunicat trei creştini: un incestuos în Corint şi pe hulitorii de cele sfinte Imeneu şi Alexandru. Formula uzitată de Pavel este pe cât de înfricoşătoare, pe atât de subtilă teologic: „I-am dat satanei”. Adică cel excomunicat este lăsat pradă propriilor împotriviri satanice, în nădejdea că prin suferinţa sa, îşi va reveni şi se va îndrepta. Este o logică preluată din Pilda Fiului Risipitor, care, împotrivindu-se tatălui, se departe de el şi pleacă de acasă. Individualismul îl va duce însă la suferinţe, aşa că îşi va reveni şi se va întoarce spăşit în comuniunea familiei sale.

Prin urmare, ceea ce a decis Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei se încadrează perfect în învăţătura şi practica Bisericii. Doar că e neplăcut, mai ales pentru societatea de azi, învăţată prea mult cu libertăţile şi prea puţin cu responsabilităţile.

Este adevărat însă că metoda n-a fost practicată prea des în ultima perioadă (cel puţin nu aşa de vizibil, presa ajutând mult la propagarea veştii). Poate n-ar fi rău ca Patriarhia să prezinte un istoric al acestei măsuri disciplinare.

Însă nici motive n-au prea fost, pentru că de regulă preoţii încep balamucul, nu credincioşii. Cazul de la Focşani este atipic din acest punct de vedere, dar prevăd că va face pui, pentru că are un fond spiritual eronat, care poate genera astfel de situaţii. Chiar la Constanţa, cu ani în urmă, am avut cazul în care ctitorul bisericii din Eforie Nord a ameninţat că-şi ia biserica şi pleacă. Din fericire, s-a îndreptat la timp şi a înţeles că cine ctitoreşte o biserică, o face pentru Dumnezeu şi comunitate, nu pentru el însuşi. Din păcate, preoţii din parohie au fost caterisiţi pentru întreţinerea răzmeriţei şi alte abateri (tot financiare) şi acum fac pe preoţii pe la culte-pirat.

În comunism, nu se punea problema excomunicării, deşi, după mine, tot PCR-ul ar fi trebuit excomunicat. Cum însă aceasta ar fi dus la excomunicarea multor credincioşi pe nedrept, care erau comunişti de formă, Biserica a evitat să intre în dispută directă cu un regim ce ţinea în dictatură o ţară întreagă. N-ar fi folosit nimănui.

Întrată în democraţie, societatea românească a început însă să se schimbe. Beţia libertăţii şi mentalitatea de tip capitalist a făcut pe unii credincioşi mai cu dare de mână să creadă că ctitorirea unei Biserici e similară cu investiţia într-o afacere. Adică dai bani şi faci o biserică, după care tu devii un fel de patron al credincioşilor de acolo: tu le alegi preotul, tu eşti managerul parohiei că deh, tu ai făcut biserica, deci e a ta. Aşa apar, ici colo, proteste, încuieri de biserici, conflicte între credincioşi sau intre credincioşi şi preoţi. Extrema fenomenului o reprezintă situaţia în care credincioşii răzvrătiţi se separă de comunitatea parohială ca un grup distinct şi ameninţă că îşi iau biserica şi pleacă. Unde? În mintea lor prea aprinsă, îşi fac propriul cult sau trec la alte culte zis paralele. Aşa apare, teologic vorbind, starea de schismă.

La Vrancea, dacă ne uităm cu atenţie, spirala dezbinării ajunsese la ameninţarea cu scoaterea bisericii „Sf.  Andrei” din ascultarea canonică faţă de Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei. Adică din cea a cultului ortodox. Sofismul „nu ne rupem de Patriarhia Română” e o bazaconie juridică a protestatarilor, pentru a lăsa senzaţia publicului că nu sunt schismatici. Dar la Buzău, Patriarhia Română este reprezentată exact de Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei. dacă scoţi parohia din Arhiepiscopie, unde o duci? La Bucureşti? la Constanţa? La Iaşi? La Timişoara? Iar credincioşii parohiei, care nu făceau parte dintre cei 30 de protestatari, ei unde se mai duc dacă le închizi biserica sau o muţi…probabil la culte pirat, înfiinţate de preoţii caterisiţi de BOR cum deja vedem că se întâmplă în România (vezi garajul lui Onufrie din Bucureşti, cazul Ioan Preoteasa sau preoţii caterisiţi din Constanţa care acum fac pe preoţii în nişte asociaţii pseudo-religioase). Doar că la Focşani nu preotul era cel care voia să plece la alt cult, ci credincioşii singuri. Cum ei nu pot fi caterisiţi, au fost excomunicaţi. E o premieră tristă şi dureroasă chiar şi pentru Arhiepiscopul Ciprian, care mi-a spus că n-ar fi luat decizia, dacă unitatea parohiei n-ar fi fost pusă în pericol de protestatari.

Ceea ce experţii de carton nu s-au obosit să înţeleagă este că decizia de la Vrancea vine pe un background dureros în zonă. La Rugineşti, prin 2007, pe vremea fostului Arhiepiscop Epifanie al Buzăului şi Vrancei, ortodocşii au fost forţaţi să-şi facă slujbele sub cerul liber, în faţa bisericii furate pur şi simplu de fostul paroh Dumitru Poiana care, caterisit fiind, a trecut-o cu propria putere la gruparea lui Ioan Preoteasa. Şi pe el şi pe adepţii lui, care nu prea înţelegeau teologi ce se întâmplă, dar erau cu ochii pe cutia milei. Ca la privatizare, frate. Cam aceeaşi poveste s-a întâmplat şi într-o comună învecinată, la Trotuşanu, prin anii 90’, unde s-au iscat violenţe între credincioşi şi preoţii de la Episcopie.

De aceea, măsura excomunicării celor răzvrătiţi la Focşani nu a făcut decât să excomunice privatizarea din sânul parohiei de acolo, să preîntâmpine punerea în practică a unei ameninţări schismatice dar şi să dea un semnal pentru toţi cei care ar cădea în aceeaşi eroare. Revigorarea disciplinei în Biserică (atât de dorită de mulţi) nu se poate face doar pentru preoţi, ci şi pentru credincioşi. Durata acestei excomunicări nu ţine însă decât de orgoliul şi haosul spiritual a celor vizaţi. Nimeni nu îi vrea în această stare, cum nimeni nu-şi doreşte să fie în închisoare.

De aceea, motivul prezentat de Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei „ameninţare la unitatea Bisericii” este unul care fundamentează canonic decizia de excomunicare. Practic, dacă răzvrătiţii şi-ar fi încuiat şi luat biserica, plecând cu ea nu se ştie unde, i-ar fi lăsat pe ceilalţi credincioşi ai parohiei fără biserică. Şi ar fi comis şi o ilegalitate pentru că, ceea ce unii ctitori uită, după sfinţirea unei biserici, aceasta aparţine Bisericii, organizată juridic conform statutului propriu, aprobat de Guvern. Nimănui altcuiva. Nu parohului, ci parohiei. Nu unor credincioşi,  ci tuturor credincioşilor, în mod egal şi unitar. De aceea, în Biserică nu e democraţie, ci ierarhie şi comuniune. Sigur, doar anarhiştilor nu le place ierarhia, ca principiu de organizare, deşi ierarhii există peste tot în societate.

Părerea mea este că, datorită conflictului civilizaţional de care am spus mai sus, dar şi a unor anarhişti, astfel de cazuri se vor mai întâlni. Şi cred că a gândit-o şi Arhiepiscopul Ciprian, care, a vrut să dea şi un semnal, să taie răul din rădăcină.

Unii au vociferat că de ce Arhiepiscopul nu este mai iertător. Dacă ne uităm cu atenţie, două rânduri de împăcări au şi avut loc. Şi iertarea se poate da „de şaptezeci de ori câte şapte” ca la Scripturi. Cu simpla condiţie să îţi ceri iertare în Biserică, de la Dumnezeu şi cei cărora le-ai greşit. Răzvrătirea şi ameninţarea că-ţi iei jucăriile şi pleci nu ţin loc de iertare, în nici o galaxie. Iar personal consider că, după tot acest balamuc, preotul a fost tratat părinteşte, deşi toate astea se întâmplă şi din pricina lui. Însă faptul că e idolatrizat de unii credincioşi nu i se poate imputa, aşa că Arhiepiscopul a apreciat corect situaţia lui.

Deşi mulţi declară că România nu se poate îndrepta fără măsuri drastice, constat că mulţi sunt farisei atunci când măcar Biserica le aplică. Mi-e teamă că duplicitarismul a pătruns prea adânc în români. Vor disciplină, vor dreptate, dar. . . să fie lăsaţi să facă ce vor.

Biserica însă nu trebuie să ajungă un loc unde anarhia şi schisma vor domni în locul iubirii şi iertării. Sper.