Seduşi de propriul lor glas şi fixaţi în teatralităţi ”ecumenice”, ei sunt prinşi într-un continuu proces de ”înălţari” zgomotoase, de ”slăviri” măsluite, de ”omagieri” pompieristice, înşirând leşios adjective, locuri comune şi enormităţi ce frizează adesea sminteala. Racordaţi, fără răgaz, la ei înşişi, deci circumscrişi unei autoreferenţialităţi morbide, ei duc în derizoriu tot ceea ce ating cu lauda lor ― transformând astfel geniul în bagatelă. La aceştia se referea Eminescu, în ”Scrisoarea I”, când spunea: ”Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el”.

Am văzut cum, de-a lungul vremii (dincolo de adjectivele ”sărbătoreşti” şi de ”lacrimile” solemne, culminând uneori cu răspicate iniţiative de sanctificare), în poezia eminesciană s-au ”descoperit” sensuri algebrice, cuantice, nucleare, tabelul lui Mendeleev, sau măcar o parte din el, este de găsit tot acolo ― ba chiar poezia sa a stat la baza inaugurării fiecărui domeniu în parte. Toate acestea, şi încă altele, au contribuit la ducerea sa în derizoriu: ori ştergându-l din istoria modernă a clipei, ori imprimându-l apăsat în ea ca banalitate curentă, devenind astfel nume de stradă sau de instituţie.

Eminescu nu este esenţa spiritualităţii româneşti (cu el ”lustruindu-ne” bombastic pe ”noi”, ca naţie), ci excepţia existenţei sale, deoarece condiţia oricărui geniu este abaterea divină de la regulă, şi nu regula ― altminteri n-ar mai fi geniu.

Astăzi, România e tobă de ”genii”, se găsesc pe toate drumurile şi la fiecare colţ de instituţie ―  iată esenţa spiritualităţii româneşti: impostura, ridicolul, bagatela.