E bine că avem drepturi. Dar obligaţii?

10 decembrie marchează Ziua Internaţională a Drepturilor Omului. Dacă ar fi după mine, aş sintetiza aceste drepturi într-o singură expresie: dreptul de a iubi şi de a fi iubit. Desigur, iubirea trebuie luată ca virtute supremă a existenţei umane. Dar asta nu atrage după sine şi nişte obligaţii?

La  10 decembrie 1948, Adunarea Generală a ONU a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. A fost şi va rămâne o realizare istorică din două puncte de vedere: se reuşea încadrarea într-o formă juridică şi unanim recunoscută a unei realităţi fiinţiale a existenţei umane şi, totodată, se punea punct unei lungi perioade istorice în care umanitatea se împărţea nedrept în două tabere distincte: cei care aveau şi cei care nu aveau drepturi.

Gândită ca un factor de progres al umanităţii, Declaraţia Drepturilor Omului a reuşit să stârnească totuşi tensiuni în anumite medii, printre care şi câteva cercuri bisericeşti. Acestea consideră că stipularea juridică a acestor drepturi se constituie într-un fel de cal troian strecurat în civilizaţia umană, deoarece atrage după sine tendinţa de autonomizare a omului în raport cu divinitatea. Altfel spus, în virtutea faptului că are drepturi, omul tinde să creadă că i se cuvine orice.

Şi totuşi, această dilemă poate fi rezolvată foarte uşor, dacă luăm în calcul echilibrarea drepturilor prin. . . obligaţii.

Marele câştig al drepturilor omului este faptul că, poate fără să îşi propună, demonstrează indirect relaţia omului cu divinitatea şi, totodată, faptul că omul este cea mai importantă creaţie din univers. Ne putem întreba firesc: De unde are omul aceste drepturi? Cine i le-a conferit? De ce deasupra lui nu se mai află ceva în creaţie faţă de care el să se simtă dator? De ce consideră (şi este şi o stare de fapt) că tot universul îl are la dispoziţie? Răspunsul este unul singur: iubirea divină. Omul este împărat al creaţiei pentru că aşa a stabilit Creatorul. De aceea, drepturile noastre se pot rezuma într-o singură expresie: dreptul de a iubi şi de a fi iubit.

Dar iubirea presupune o relaţionare cu altcineva. De aceea, un corolar al expresiei de mai sus, tot în sensul filosofiei drepturilor omului, ar stipula că dreptul unei persoane se limitează până la dreptul altei persoane. În acest sens însă, societatea ar deveni o adunare de indivizi, fiecare cu dreptul său, care nu ar trebui să intre în conflict cu al celuilalt. Dar o astfel de societate este absurdă, pentru că devine o societate robotico-juridică, în care oamenii vor trăi prin limitarea drepturilor. Poate tocmai de aceea, simţind acest pericol, mulţi dintre semenii noştri de azi simt nevoia să exagereze cu susţinerea drepturilor omului, până la a ajunge anti-umani. Un singur exemplu, dilematic astăzi, este dreptul la avort. Acordarea de drepturi persoanei umane de la o anumită vârstă a existenţei ei, şi nu din momentul apariţiei în pântecele mamei, naşte o serie de controverse, precum dreptul mamei de a-şi ucide liniştită fătul. În acest fel, dreptul mamei devine ucigător pentru prunc, o altă fiinţă umană deja existentă, dar căruia nu i sa acordat încă dreptul la viaţă. Deşi , paradoxal, viaţă are. Şi este doar un exemplu de exagerare cu drepturile omului.

De aceea, pentru rezolvarea acestor dileme legate de drepturile omului trebuie neapărat introduse şi obligaţiile omului. Iar dacă drepturile pot fi rezumate prin iubire, atunci şi obligaţiile pot fi rezumate asemeni: omul are obligaţia de a iubi şi de a fi iubit.

Ştiu că sună ciudat: obligaţia de a fi iubit. Dragoste cu forţa nu se poate, o ştie oricine. Şi atunci? Obligaţia de a fi iubit ţine nu doar de împlinirea dorinţei tale de a fi iubit. Împreună cu dreptul de a fi iubit, ea este o consecinţă a Legii celei Noi a lumii: iubirea aproapelui ca pe tine însuţi. Această Nouă lege a fost încă de la început pusă în om, dar pentru că omul a ales să nu mai iubească aşa cum trebuie, ci să iubească dezechilibrat,  a fost nevoie de re-înnoirea acestei Legi a iubirii. Din ea răsar, practic, toate drepturile omului şi ar trebui să stea şi la baza obligaţiilor. Doar în acest fel iubirea poate fi utilă, dacă o înţelegem ca o obligaţie morală, care ne desăvârşeşte şi ne conferă împlinirea drepturilor noastre.

Uite-aşa, iubirea echilibrează dreptul şi obligaţia, restabilind frumuseţea lumii. Altfel, fără iubire, vom orbecăi mult timp pe calea celor două, exagerând una în detrimentul celeilalte.