Dumnezeul Crucii e un Dumnezeu ucigaş?

„Părerea mea este că predicarea directă şi deodată a Iubirii, într-o lume a urii şi nebuniei are tot atâta succes cât are străpungerea unui munte cu un firicel de apă”

O nouă convulsie tulbură spaţiul mediatic: Dumnezeul iubirii creştine ar fi, de fapt, un Dumnezeu crud şi răzbunător, care ucide cu sânge rece pe oricine i se opune, după Vechiul Testament. Lăsând la o parte lipsa de calificare în domeniu a preopinenţilor, tema este generoasă, mai ales că suntem în Postul Paştelui.

Cu certitudine, Dumnezeu este unul singur, chiar dacă părerile despre El pot ajunge, cantitativ, egale cu numărul de oameni ai planetei noastre. Tot cu certitudine, dacă este Dumnezeu, este neschimbabil, adică nu zice azi una şi mâine alta. Şi atunci,  cum să înţelegem diferenţa enormă (în opinia unora) dintre Dumnezeul Iubirii Răstingnite pe Cruce din Noul Testament şi Dumnezeul „cel tare în război” din Vechiul Testament? Cheia se cuprinde într-un singur, dar complex cuvânt: percepţia. Mai precis, percepţia omului.

În niciun caz nu putem susţine că fragmentele vetero-testamentare invocate sunt doar percepţii eronate ale omului asupra divinităţii. Dimpotrivă. Lapidarea, trecerea prin sabie, uciderea în general, au un ton autoritar şi decisiv, nelăsând loc de interpretare sau percepţie eronată asupra lor. Şi atunci? Unde să căutăm percepţia?

Ea trebuie căutată în concepţia omului modern. Toată tevatura asupra acestei teme este iscată acum, în contemporaneitate, unde omul are o cu totul altă percepţie asupra vieţii, societăţii, identităţii proprii etc. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu nişte criterii de viaţă, care sunt translate într-o epocă de cu totul altă factură decât democraţia noastră. Deşi, la drept vorbind, nici azi lucrurile nu sunt prea clare, întrucât mă uit cu înfrigurare la revirimentul extremismului de orice fel, care ne cuprinde ca într-o spirală a nebuniei. Dacă unii încă mai militează pentru eliminarea pedeapsei cu moartea din lege, alţii se străduiesc să introducă în lege un alt fel de moarte: moartea sufletului, din interes. Iată unde se schimbă percepţia omului: la valorile asupra vieţii.

Câteva precizări ne vor ajuta să pătrundem mai bine contextul de acum mii de ani, în care uciderea nu era de fapt o agresiune, ci o formă de apărare. Pare ciudat, dar aşa este. Gândiţi-vă doar că acum mii de ani războiul, uciderea, sclavia erau ingredientele obişnuite ale societăţii de atunci. Nu puteai vorbi de democraţie, egalitate de şanse, discriminare şi altele asemenea lor. Singurele criterii în acele timpuri erau jaful, cotropirea, uciderea. Gândiţi-vă cum a apărut uciderea în lume şi veţi înţelege de ce a devenit o formă de autoapărare, socotită legitimă şi astăzi în anumite cazuri.

Să presupunem că dvs. sunteţi Dumnezeul Iubirii şi aveţi de-a face cu o societate ajunsă la degradare maximă. Cum începeţi să îndreptaţi lucrurile? Părerea mea este că predicarea directă şi deodată a Iubirii, într-o lume a urii şi nebuniei, are tot atâta succes cât are străpungerea unui munte cu un firicel de apă. Adică, nu se poate imediat, ci cu foarte mare străduinţă şi trecere a timpului. Exact asta face şi Vechiul Testament.

O spun cu regret, dar funcţionează şi în zilele noastre. În caz de agresiune, cea mai eficientă formă de autoapărare este contraatacul prin apărare legitimă. Aceasta este filosofia din spatele acelor pedepse cu moartea din Vechiul Testament. Am putea s-o comparăm cu autoapărarea unei victime.

Dar ce era atacat? Nu doar poporul ales, ci şi adevărul spiritual pe care îl purta.

V-aţi întrebat vreodată, de ce poporul evreu a fost numit poporul ales? Ce îl diferenţia atât de mult faţă de alte popoare, încât să capete atributul de „ales”? Astăzi cred că nici nu s-ar mai putea concepe ca un popor să fie numit „ales” între popoarele lumii, cel mult anumiţi oameni sunt gratulaţi cu termenul de „ales”. De altfel, pe sistemul reacţiei inverse, aşa a apărut anti-semitismul, ca ură faţă de un popor care are ca singură vină faptul că, în vechime,  a fost „ales” de divinitate. Răspunsul asupra acestei chestiuni ne va lămuri şi practica uciderii ritualice. Căci, să nu uităm, uciderile de care vorbim nu sunt simple crime, ci forme primitive de ritualism.

„Alegerea” se referă la misiunea pe care acest popor a avut-o între celelalte popoare. Vorbim de o lume care se îndepărtase cu totul nu numai de Dumnezeu, ci şi de comportamentul firesc, natural, al omului. O lume care degenerase atât de mult, încât a trebuit să fie aproape ştearsă de pe faţa pământului, pentru ca răul să dispară cu totul (episodul potopului). Şi, atenţie, potopul nu fusese provocat de Dumnezeu, ci de oameni (am mai spus cu altă ocazie că, de fapt, pedepsele lui Dumnezeu sunt nişte auto-pedepse). Cam tot aşa cum astăzi, dezechilibrul spiritual duce la dezechilibre de mediu, care generează cataclisme naturale. Cine are dubii, să se intereseze ce presupune încălzirea planetei cu doar 3-5 grade, proces în care, din păcate, omul este cauza primă, prin defrişări, poluare şi exploatare iraţională a resurselor.  

După cum spune chiar Scriptura, acest popor avea misiunea de a păstra nealterat adevărul spiritual, „lumina sufletului”, sistemul de valori esenţiale al unei societăţi, într-o lume decăzută şi alterată. A nu avea valori înseamnă cale către anarhie şi dezastru. Ori, „alegerea” nu se refera la vreo calitate umană (evreii fiind oameni, ca toţi ceilalţi oameni), ci la valorile pe care ei trebuiau să le păstreze. „De veţi asculta glasul Meu şi de veţi păzi legământul Meu, dintre toate neamurile Îmi veţi fi popor ales că al Meu este tot pământul; Îmi veţi fi împărăţie preoţească şi neam sfânt!".

Prin urmare, misiunea acestui popor era aceea de a arăta lumii calea către ieşirea din mocirla decadenţei, a orbecăielii spirituale. Lucru mai greu de înţeles astăzi într-o lume în care opinia fiecăruia pare să se transforme în lege pentru ceilalţi.

Este evident însă că orice alterare a acestui sistem de valori însemna, practic, dispariţia oricărei şanse de îndreptare. Prin urmare, situaţia era extrem de delicată, ca şi cum, în faţa unei epidemii de Ebola, ai o singură doză de vaccin şi o singură şansă de administrare, care te pot salva. În această situaţie, intervine această ucidere ritualică sau, într-un concept mai larg, uciderea ca legitimă apărare.

Să nu fim ipocriţi şi să recunoaştem că această viziune poate fi şi astăzi aplicabilă, într-o lume în care armele se agită din ce în ce mai tare în numele unor interese. Uitaţi-vă doar la ce se întâmplă între NATO şi Rusia, sau, dacă va preocupă mai mult, uitaţi-vă doar la cele două Războaie Mondiale ale secolului trecut. Sau la oricare alt război. Chiar şi la cele care s-au iscat din mistificări religioase.

Întrebarea este simplă, dar cu răspuns dificil: când un stat este atacat de alt stat, ce face? Se apără sau se lasă ucis? Naturalul din noi, firea umană, va reacţiona exact ca în Vechiul Testament, pe Legea Talionului: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Adică, am scoate arma imediat. Deşi, o ştim bine, nu aşa ar trebui procedat, ci diplomaţia, pe căi specifice de dialog, ar trebui să dezamorseze orice conflict, iar armele să rămână doar un simbol al disciplinării. Din păcate, slăbiciunile, imoralitatea, interesul reuşesc să apese trăgaciul înainte ca dialogul ideilor să se termine. Şi atunci, ce faci?

Cam asta încerca şi Dumnezeul Iubirii să facă în lumea crudă şi decăzută a Vechiului Testament. A rânduit o Lege care să mai atenueze dezastrul auto-distrugerii umane. E drept că legea era imperfectă, dar nu din cauza autorului, ci din cauza adresanţilor, care nu erau în stare de mai mult. Să ne aducem aminte că Hristos, ori de câte ori vorbeşte despre imperfecţiunile Legii Vechi, le pune în corelaţie cu imperfecţiunea adresanţilor. De pildă, când vorbeşte de despărţirea dintre soţi, El atrage atenţia că Legea lui Moise o îngăduia nu pentru că ar fi fost ceva normal, ci „pentru învârtoşarea inimii voastre”. Adică percepţia umană era alterată de o inimă lipsită de iubire şi de o raţiune sălbăticită în încăpăţânare. De altfel, şi astăzi se ajunge la divorţ tot din aceste motive, sau chiar şi la răutăţi mai mari, ba chiar şi la război.

Aşadar, uciderea vetero-testamentară era o formă temporală şi foarte punctuală de igienă spirituală a lumii, desigur, nedreaptă astăzi pentru noi, dar, la nevoie, necesară. Ea nu se aplica decât celor care erau deja distruşi pe interior şi care deveneau un grav pericol pentru misiunea „aleşilor”. Citiţi cu atenţie cine erau cei vizaţi de această pedeapsă şi veţi descoperi că toţi au un punct comun: un enorm potenţial distructiv al spiritului.

De altfel, se ştie bine că orice lege prevede sancţiuni aspre nu pentru că n-ar iubi pe cetăţeni, ci, dimpotrivă, iubindu-i, încearcă să-i protejeze de săvârşirea unor fapte rele. Însă, pentru unii, nu iubirea îi opreşte de la rău, ci frica de pedeapsă. Lumea Vechiului Testament era o lume în care funcţiona doar frica de pedeapsă. Cu cât pericolul era mai mare, cu atât pedeapsa era mai gravă. La pericol maxim (pierderea adevărului spiritual), pedeapsa era maximă.

Asta, desigur, în contextul în care funcţiona o poruncă foarte clară, valabilă şi astăzi: „Să nu ucizi!”, deşi, cel ce iubeşte ştie bine că este imposibil să ucizi. Dar nu toţi iubesc. Aici nu poate fi vorba de o contradicţie în lege, ci de precizarea foarte clară a caracterului uciderii ritualice. Care, desigur, nu era de dorit, tot aşa cum şi astăzi nimeni nu vrea să intre la închisoare sau să fie pedepsit cu moartea, pentru diverse fapte antisociale.

Dar tot Vechiul Testament a fost şi perioada în care lumea a fost pregătită pentru Revelaţia Supremă: Iubirea e mai mare ca dreptatea. Dacă uciderea era de nedorit şi avea un caracter profetic, arătând că ceea ce trebuie omorât este păcatul, nu omul, atunci şi chemarea către iubire a avut tot caracter profetic. Majoritatea profeţilor Vechiului Testament au vestit venirea lui Dumnezeu pe pământ, pentru a îndrepta ceea ce omul strâmbase şi pentru a împlini ceea ce Legii îi lipsea. Adică motivaţia interioară. Pe care astăzi mulţi o declamă: „să faci nu de frica legii, ci din convingere”. Dar convingerea vine din educaţie. Iar educaţia presupune, uneori, constrângere. Adică disciplină. Astăzi nu ucidem pentru că ne e frică să fim ucişi la rândul nostru, ci pentru că iubirea de aproapele ne constrânge libertatea de a-i face aproapelui orice. Aşadar, Iubirea e mai puternică decât dreptatea Talionului.  

Ca o paranteză, remarc faptul că schimbarea mentalităţilor lumii contemporane se datorează, în mare parte, creştinismului. Abolirea pedepsei cu moartea, desfiinţarea sclaviei, restabilirea demnităţii feminine, toate acestea au fost posibile printr-o mentalitate de tip creştin. Chiar dacă astăzi, lumea pare să repete istoria Vechiului Testament, ucigându-şi ceea ce a inspirat-o.

Şi pentru că Hristos ştia foarte bine că moartea nu este o soluţie eficientă pe termen lung, decât într-un sens asumat personal, a ales ce a fost mai greu: El însuşi s-a lăsat ucis. Moartea Lui pe Cruce a devenit izvor de viaţă plină de dragoste. Fericit cel ce transformă moartea în viaţă. Aceasta-i Învierea.

Nu poţi să te vindeci de moarte decât după ce ai murit.