Practic, Sinodul Mitropolitan de la Iaşi a decis aşa: „Iniţierea unor acţiuni de sensibilizare a oficialităţilor, în sensul introducerii sau revizuirii, în viitoarea Constituţie a României, a unor articole care să facă referire la numele lui Dumnezeu sau care să sublinieze rolul familiei în societate, importanţa tradiţiei creştine a poporului român, evidenţierea rolului pe care Biserica Ortodoxă Română l-a avut şi îl are în istoria ţării, a necesităţii predării religiei în şcoală, precum şi importanţa susţinerii românilor aflaţi în afara graniţelor ţării.” Citat oficial, de pe portalul MMB, Doxologia.ro

Imediat, unii s-au simţit „atacaţi religios” (nu energetic), în sensul în care o asemenea iniţiativă ar limita libertatea de conştiinţă. Părerea mea este că s-au grăbit cu afirmaţiile şi nu au citit bine şi până la capăt. Însuşi Dumnezeu nu încearcă în vreun fel limitarea libertăţii umane, de altfel darul suprem pe care tot El ni l-a făcut. Şi atunci?

Legile fundamentale ale unui Stat democratic se bazează pe drepturile fundamentale ale omului. Şi aşa e bine şi frumos. Încurcăturile pleacă de la faptul că aceste drepturi fundamentale pot fi uneori greşit înţelese sau prost aplicate. Ne-o demonstrează foarte clar cuvântul Sfântului Apostol Petru: Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu.

Prin urmare, omul nu trebuie să se folosească imoral de libertatea sa. La urma urmei, dincolo de teorii şi ideologii, ceea ce rămâne după noi este fapta bună sau rea, folositoare sau păgubitoare. Ca atare, morala este esenţială în viaţă, ca şi spiritul şi nu litera legii. Căci litera ucide, iar duhul face viu. (Sf. Pavel). Deşi poate fi stipulat juridic, prin legalizarea imoralităţilor, un „drept” la păcat nu ar desăvârşi pe nimeni. Dacă legea civilă nu are şi un aspect moral, atunci ea devine exponenta unui utilitarism imoral.

Aşadar, ce doreşte Biserica? Nimic altceva decât aducerea în Constituţie a unor repere (enumerate în textul MMB) care pot ajuta cetăţenii să regăsească Calea, Adevărul şi Viaţa, spre împlinirea faptelor bune. Deci o Constituţie care să garanteze sănătatea socială şi morală a unei naţiuni. Aceasta mai cu seamă cu cât viaţa fiecărui cetăţean se află în pericolul secularizării, comercializării, idolatrizării şi al altor pericole spirituale, care ne pot rătăci menirea noastră de om. Zicea Nichifor Crainic: Sfinţenia, împlinirea umanului, extrapolând cuvintele lui Dumnezeu:

Deci fiţi sfinţi, că Eu, Domnul, sunt sfânt.

Îndeplinindu-şi rolul de păstor al poporului lui Dumnezeu, Biserica nu forţează pe cineva la acceptarea credinţei în Dumnezeu, căci nici Dumnezeu nu o face. Dragoste cu forţa nu poate fi nicăieri. În acelaşi timp însă Biserica doreşte consolidarea unor repere care să călăuzească cetăţeanul spre Bine şi Frumos. Chiar cu riscul de a deranja pe cei care doresc un spaţiu public sterilizat de religie. Să nu uităm că şi credincioşii Bisericii au dreptul la iniţiative constituţionale, asemenea celorlalţi cetăţeni.

Mai departe, ce va scrie Constituţia, este, desigur, decizia democratică şi legală a majorităţii. Iar minoritatea va trebui să accepte decizia, deşi văd că în ultima vreme funcţionează din plin discriminarea inversă. Contemporaneitatea parcă vrea încorsetarea lui Dumnezeu în spaţiul vieţii private şi, totodată, aducerea obiceiurilor private, în special cele negative, în atenţia spaţiului public. Un fel de ierarhizare inversă a valorilor.

De altfel, doar ce am aflat că UE, în virtutea unei înţelegeri greşite a drepturilor omului, este impotentă în a interzice pornografia. Uite-aşa trecem, mediatic vorbind, de la arderea Duhului, la înfierbântarea trupului. Dar despre UE, poate pe altă dată.

Dumnezeu (Biserica) iubeşte pe toţi oamenii, dar am fi naivi să credem că toţi oamenii iubesc pe Dumnezeu (Biserica).