Dragul meu jurnal polon,

Aterizez pe Chopin, Varşovia, cu o cursă Lot, dinspre Henri Coandă, e 7 dimineaţa. În noua locaţie privesc curios ce întâlnesc: călători, bagaje, ieşirea, dar nu mă opresc, schimb 10 lei în câţiva zloţi şi ajung în staţia de metrou.

Drumul până la Warsawa Centralna mă ţine captiv într-o lume imaginară, periferiile Varşoviei imi amintesc de un peisaj familiar, însă, aeroportul, metroul/trenul de suprafaţă în care mă aflu continuă să stârnească uimire asupra mea.

Warsawa Centralna e cea mai importantă staţie de tren din Varşovia, probabil din toată Polonia, un fel de Gara de Nord, doar că e... recondiţionată. Merg tot mai surprins spre exteriorul Gării Centrale din Varşovia să văd împrejurimile. Un monstru maro-închis, se impune şi domină ieşirea principală, e un palat comunist. Zâmbesc în faţa lui, nu ştiu exact ce e, doar bănui (efectul documentării de acasă), caut şi alte puncte, imediat observ în stânga intrării principale, în lateralul Gării Centrale, un mall, mai atent văd şi un drum de legătură între cele două puncte apropiate. Mai în spate, luceşte o clădire înaltă, cu o scobitură pe mijlocul său, imediat lângă un mic bloc comunist, de 4 etaje.

Mai atent găsesc o piaţă, intersecţie, un parculeţ şi uşor încep să mă integrez în peisaj, aşa că decid să merg spre parcul din spatele monstrului, în care mă aşez pe o bancă. Bagajele mele îmi dau sentimentul unui deţinut legat cu o greutate de el. Mă uit la Palatul comunist din faţa mea, e 5 septembrie 2012, iar în 1 septembrie 1939 Hitler atacă Polonia, în aceeaşi lună sovieticii atacă ţara lui Chopin, apoi Guvernul de la Varşovia capitulează şi se refugiază în România, toate astea în Septembrie 1939. Acest jurnal este despre urmările trecutului, poloni, români, Europa şi viiitor. Bun venit în septembrie-ul meu polon.

Sentimentul de străinătate începe să se instaleze în mine, asta deşi e o dimieaţă superbă în acest oraş din Est, oamenii sunt amabili (parcă ar fi români, doar limba nu sună ca a mea), mai deveme o fată mi-a împărţit o sticlă cu apă, probabil vreo campanie, asta mi-a amintit de Dobrogea, mai ales ca mi-era sete.

Realizez că la Bucureşti voi pleca doar peste 25 de zile, aşa cum am biletele. Până pe 30 voi fi fiul Poloniei şi al Europei, într-un proiect demarat de fundaţiile germane în Mazovia. Voi merge în liceele şi şcolile polone, alături de alţi 18 studenţi europeni, pentru a discuta cu tinerii lui Curie despre Europa şi valorile europene. Invazia din care voi face parte se va desfăşura cu un autobuz, de aici şi titlul proiectului: Europamobil. 

Varşovia mă copleşeşte aşa că decid să explorez oraşul în această zi de miercuri, aşa cum mereu vizitam curtea când ajungeam la bunici, în vacanţe. Ajung pe bulevardul Ioan Paul al II-lea, unde văd multe clădiri noi şi situri de construcţie, instant realizez că nu degeaba Euro 2012 a fost organizat în Polonia, aici se construieşte şi mai târziu aveam să aflu că întreaga ţara se reclădeşte. Bulevardul Papei îmi oferă o altă surpriză, chiar mai mare:

Un graffiti, pe un bloc de 4 etaje, despre „dominaţia UE” şi chingile economice ale acesteia. „Nici aici, UE nu mai e prea iubită” e un gând care-mi apare şi înţeleg mai bine câtă nevoie e de proiectul pe care eu îl voi face aici.

Reunirea grupului meu are loc la 17:00 în Warsaza Centralna, până atunci aleg să descoper Warsawa la pas, anevoios cu bagajele după mine: o geantă de voiaj, un rucsac şi camera foto, parcurg în jur de 5 km, prin centrul oraşului şi pe drumurile dus-întors spre Gară. Aşa observ starea oraşului care a fost reconstruit după război, în baza picturilor lui Canalleto, înţeleg viaţa unui oraş, a unei naţiune care refuză capitularea şi vrea să-şi trăiască măreţia.

Bisericile, clădirile, străzile sunt pline de optimism, de oameni care se bucură de Varşovia, iar acest sentiment mă va însoţi mereu, printre poloni.

Mă alătur grupului meu, la ora convenită şi purcedem cale de 30 km, dinspre Capitală spre Wilga, un oraş în pădure. Pe drum traversăm Vistula, pe lângă noul stadion construit pentru Euro, dar nu am timp să observ împrejurimile pentru că Adina, cealaltă româncă din proiect şi Pauli, o polonă, îmi ocupă toată atenţia. Prima, îmi vorbeşte despre experienţa ei ca migrant în Europa, împreună cu familia, iar cealalta despre societatea Poloniei.

Primele zile le dedic pregătirii discuţiilor cu elevii poloni, echipa mea este responsabilă de topicul „Democraţiile şi primejdiile care o ameninţă”, iniţial trebuia să se numească „Populismul şi extremismul în Europa”, însă, pentru orice tânăr aceste teme sunt dificile, mai ales datorită complexităţii lor, iar noi ne-am propus să transmitem mesaje clare şi simple. Aşadar, de miercuri până dumincă seara pregătim atelierul de discuţii şi  ne consolidăm ca şi grup. Sporovăim despre Europa, Merkel, Cameron, Sarkozy, Hollande, extremişti, explic de ce nu a avut loc vreo lovitură de stat în România şi că statul de drept e la fel de ameninţat ca în toţi anii de după 1989 deorece toţi politicienii, fără excepţie, sunt corupţi în România, iar Barroso e un tembel ce a violat politica internă a României, cu Merkel, Reding (curios, femeile să săvârşească un viol). Liniile noastre de discuţie sunt: nemulţumirile faţă de proiectul european, ataşamentul faţă de UE şi necesitatea unei reforme, Polonia şi activităţile proiectului.

Istoria popoarelor noastre (polon, român, german, portughez, francez, spaniol, sloven), a întregii Europe, cultura şi principiile europene sunt lucrurile care ne consolidează ca şi grup. Recunosc, încă sunt sub influenţa Muntelui vrăjit al lui Mann, iar asta se regăseşte şi-n atitudinea mea.

Învăţămintele polone

În fiecare din cele 11 şcoli în care mergem, elevii ne primesc prin o festivitate plină de creativitate şi sentimente sincere, iar noi cântăm imnul proiectului de anul acesta (adaptat după Wonderworld – Oasis) şi ne prezentăm ţările. Observ reticenţa localnicilor faţă de Germania, deoarece la prezentarea acestei ţări entuziasmul este cel mai scăzut, semn că rănile trecutului se vindecă greu şi deloc plăcut. La acest moment, sunt surprins să văd că unii oameni recunosc România după imaginile cu Sfinxul sau Delta Dunării, căci fotografiei Nadiei de la Montreal mereu ne oferă graţie şi aplauze.

Ei încep liceul în clasa a 10-a, de câteva ori am avut la activităţile mele clase de boboci, cu care vorbeam un pic şi despre frumuseţea anilor de liceu şi importanţa prieteniei dintre ei, aşa cum o fac cu orice prieten. În general, adolescenţii au cultură civică, respectă democraţia şi la jocurile de rol, critică populismul sau dictatura, cu ei mă simt ca acasă şi un sentiment de responsabilitate ca unui frate mai mare. De fapt înţeleg că Europa nu e ceva abstract şi Polonia nu e doar a polonilor, cum nici eu nu mai sunt doar al României, cumva sesizez o conştiinţă de cetăţean european, din responsabilităţi, nu din drepturi.

Într-o zi, un coleg de clasa a 10-a este foarte vehement la adresa proiectului european, cumva pozează într-un conservator, aminteşte de locurile de muncă din perioada comunistă şi întreabă de ce azi nu sunt locuri de muncă în Polonia. Să îi vorbesc de tranziţie, economie de piaţă, terapia şocului, corupţie, război economic pentru resurse? Nu e momentul, aşa că îi respect opinia şi încerc să-l fac să coopereze, să nu devină un anarhist, în workshop-ul nostru despre democraţie. Nu îl marginalizez, ci îl provoc la discuţii despre convieţuire şi-l las să spună ce vrea, era amuzant să-l văd atât de patimaş, dar înţeleg că e un om ce-şi iubeşte ţara şi că vrea mai mult respect pentru ea, astfel înţelegea el să-l obţină prin „ieşirea din UE”, ironic şi-n 1939 Polonia avea aliaţi europeni, care-au abandonat-o între nazişti şi sovietici. Aşa că la finalul zilei, îl rog pe amicul vehement să îmi acorde câteva minute în privat şi încerc să-i vorbesc despre faptul că noi, europenii, azi putem călători liber în alte state, iar astfel relaţiile dintre popoare se pot consolida, nu îi cer să mă aprobe, ci doar să se gândească la această sugestie, îi mulţumesc pentru toleranţă şi deschidere. Oare ce-o mai face acest tânăr azi, după un an?

În altă şcoală, un domn, din generaţia tatălui meu, în jurul a 50 de ani, profesor de geografie critică Bruxelul pentru modul în care tratează periferic unele state UE, mă cucereşte din o privire blajină, însoţită de ”A, România. Aţi avut de suferit mult.. Ceauşescu”. Ştie că poporul meu vine după ciuma neagră, e dezamagit de ce a adus Europa în Polonia: nimic şi de actuala elită politică polonă. Îi spun că nici noi în România nu iubim tehnocraţii de la Bruxelles şi că nu Comisia Europeană înseamnă Europa. ”Dumneavoastră, elevii dvs., alături de colegii mei acum, pentru mine sunteţi Europa. Fără UE noi n-am fi fost aici, acum să purtăm această discuţie.” Îi spun cu convingere. De aceea, noii politicieni europeni, înainte de orice funcţie, trebuie să facă un tur al ţărilor europene şi nu concedii în unele staţiuni luxoase ale Europei, nu e acelaşi lucru. Vorbiţi cu oamenii!

Discuţia cu acest domn m-a ajutat să cristalizez mai bine identitatea de Estic pe care o port şi-o împart cu polonii şi celalte popoare ce-şi revin după ciuma neagră.

Înţeleg că nu doar trauma comună ne uneşte, ci o cultură şi abordarea a vieţii similare, plină de sacrificiu şi muncă, noi n-am venit la Europa, noi suntem Europa şi pentru asta trebuie să muncim.

Prin orăşele în care merg, întălnesc Biserici în care Ioan Paul al II-lea a întreprins vreo vizită fie ca Papă, fie ca prelat local. Nu am cum să neg regretul că azi Estul nu mai are un asemenea lider politic, probabil nu îi vom mulţumi îndeajuns pentru munca sa.

În fiecare orăşel din Mazovia, prin care am poposit cartofii şi prietenia polonă au fost prezente, de aceea eu m-am simţit ca acasă, cu 3 diferenţe: limba, religia catolică în loc de ortodoxă şi clima mai rece.

O altă diferenţă între Polonia şi România ar fi cea legată de memoria agresiunilor naziste şi comuniste.

Polonia a fost sfâşiată de Hitler si Stalin, iar aliaţii europeni au abandonat-o. România, ca semn de scuză a fricii, a oferit azil Guvernului polon, în 1939, motiv pentru care Germania s-a înfuriat, iar în 1940 Diktatul de la Viena a venit necruţător, desigur şi Ultimatumul de la Moscova ne-a anunţat o soartă comună cu cea a Poloniei. Fără scapare, intrăm în război împotriva sovieticilor, ca apoi sa revenim împotriva naziştilor. Şi armata polonă din exil a luptat împotriva naziştilor, pentru independenţa teritorială a Poloniei. Când eşti aruncat între 2 imperii, practic nu ai nicio scăpare, iar efectul anului 1939 se regăseşte şi-n şcolile polone.

În fiecare şcoală, crucea şi imaginile cu cel de-Al doilea Război Mondial, agresiunea sovietică (Katyn) şi nazismul sunt prezente, alături de stema ţării. Încă de mici, polonii îşi amintesc de sacrificiul poporului pentru patria lor. Învaţă să accepte trecutul.

În România, încercăm să ne ascundem peste tot de adevărurile istorice, susţinem că încă Revoluţia din 1989 este un eveniment prea îndepărtat pentru a mai fi cercetat şi, cel mai bine, ar fi să uităm totul: ”Ce-a fost, a fost. Acum mergem înainte”.

(reprezentare de pe un perete al unui liceu din Polonia)

În Polonia, mă amuz cel mai mult de îngroparea mizerie sub preş sau de retorica sovietică a guvernului condus de Putin cu privire chiar la tezaurul României, când prin şcolile Mozoviei văd imagini cu Katyn, busturi ale eroilor naţionali şi pe străzile Varşoviei mă îngrozesc hărţile ghetourilor naziste.

Aici simt acea traumă comună a popoarelor din Est şi apreciez că polonii îşi amintesc mereu că nu degeaba Vistula a fost spălată cu sânge, Varşovia făcută praf, iar oamenii au luptat în Revoluţia împotriva nazismului. Nu uită nici de Katyn şi blestemul Stalin. Istoria e vie şi se petrece sub ochii noştri, de aceea nu-i putem închide.

(În aproape fiecare şcoală există astfel de imagini care amintesc de masacrul de la Katyn)

(În fiecare clasă de studiu din şcoli generale sau licee, elevii au stema ţării şi crucea creştină)

În o seară vizionăm, tot grupul de studenţi europeni, în Wilga, filmul Katyn. Culmea, la acest film, o colegă din Franţa a putut să râdă, de o cadere teatrală a unui personaj când e ucis de sovietici. Polonii şi noi, românii ne simţim jigniţi, Marcin (un promiţător cântăreţ polon) mi-a spus că străbunicul său a fost ucis la Katyn, avea lacrimi în glas. Deşi îi făc observaţii colegei din Franţa despre faptul că în Est, încă nu ne-am vindecat de trecut şi că n-am avut vreo revoluţie a generaţiei 1968, vezi 1956, Budapesta, vezi Praga şi tot aşa, nu ne-am supărat pe ea, nici nu am judecat poporul francez, ci am observat diferenţele de abordare dintre noi şi ceilalţi. Noi am îndurat ambele blesteme, ei mereu s-au temut de comunism şi au înfruntat fascismul, noi le-am platit scump.

(Harta a ghetourilor ocupatiei naziste, Varşovia)

Aceste detalii, ar părea paranoice, însă, din păcate şi azi nasc urme, o vor mai face mult timp.

Colegele din Germania mereu s-au simţit stânjenite de subiectul războiului, chiar dacă unele dintre ele provin din familii de imigranţi, au simţit răceala din partea copiilor poloni, în festivităţi şi nu au nicio vină, cum actualii tineri germani nu sunt vinovaţi de nimic din trecut.

Istorie rămâne scrisă, ne rămâne nouă misiunea de a face una mai bună, de a construi o societate europeană solidă, fără conflicte.

Mulţumesc polonilor, colegilor şi tuturor celor din septembrieul meu polon pentru că m-au învăţat multe. Îmi cer iertare Varşoviei, Poloniei şi celorlalţi că nu am putut scrie mai multe, aş fi avut ce, se pare că unele lucruri încap pe porţile istoriei, altele rămân nespuse.

*** Dziękuję panie Andrzeju Stasiuku za pisanie o Wschodzie. (Îi multumţumesc domnului Andrzej Stasiuk pentru scrierile sale despre Est)