Dragu' Mamii

Pentru mine, Paştele era ea. Ne strângeam toţi în jurul ei, pentru că avea har. Eu nu prea ştiu ce înseamnă har, dar dacă există, în mod sigur ea îl avea. Bunica.

A fost cel mai credincios om pe care l-am cunoscut vreodată. A făcut 6 copii, a avut 11 nepoţi şi 8 strănepoţi şi a încercat să planteze seminţele credinţei în fiecare dintre noi. Am amintiri vagi cu Paştele, la biserică, de mână cu ea (ultima dată cred că am fost pe la 10 ani), şoptindu-mi când să-mi fac cruce şi unde să stau, ce să fac. 

Când ieşeam de la biserica întotdeauna era mai fericită, mai uşoară. Aşa că şi noi eram mai fericiţi, mai uşori. Seara înainte de culcare ne punea să ne rugăm zicând "Înger, Îngeraşul meu", tot de la ea învăţată. Iar ea, Mama, dupa ce ne culca pe toţi, îngenunchea la icoană şi stătea aşa vreo ora, şoptind cuvinte neînţelese de noi. 

Paştele era ea. De Paşte, ajungeam dimineaţa devreme la ţară, în satul Ţahnăuţi, cam la 90 km de Chişinău. Cum intram trebuia sa spun "Hristos a înviat!" apoi să fug repede să mă spăl cu apa rece în care era un ou alb şi unul roşu şi câţiva bănuţi, pentru belşug. 

Apoi ne aşezam la masa lungă, cu circa 20 de oameni în jur, trei rânduri de farfurii şi de pahare şi bunătăţurile aburinde pe masă. Bunica se aşeza ultima, dar fără ea nu începea nimic. Nu ne dadea voie să mâncăm până nu trecea farfuria cu mâncare sfinţită pe la fiecare: miel, brânză şi nafura. Apoi, începea nebunia ciocnitului ouălor şi poveştilor frumoase de familie. 

În încheiere, inevitabil, făceam poza clasică, de familie numeroasă, cu copii, nepoţi şi strănepoţi aşezaţi pe treptele casei şi zâmbind călduros. Avem multe poze, din mulţi ani, cu Mama mai tânără, cu basmaua ei cu flori, sau tot mai bătrână, cu multe straturi de haine şi cu piciorul care a durut-o atât, cu cârjă sau sprijinindu-se de un nepot sprinten. 

Dupa ce s-a dus Mama, Paştele n-a mai fost niciodata la fel. Parcă centrul Universului s-a deplasat şi, în lipsa unui adeziv puternic , familia noastră s-a împrăştiat pe mai multe continente. 

Inevitabil, în fiecare an, de Paşti, ma întristez. Pentru că mi-este dor de Ea. Pentru că ne făcea mai buni. Pentru că ţinea la tradiţii şi insista să le transmitem mai departe. Pentru că era adezivul care ne ţinea împreună. Şi mi-aş fi dorit să fiu iar copilul care aleargă în braţele ei ca să mă pupe iar apăsat pe obraz şi să-mi spună încă o dată "dragu' mamii ".