Diplomaţia deficitară a BOR la înmormântarea Regelui!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dacă majoritatea celor din biserică nu pricep limba ta şi nu sunt oricine, sunt cele mai însemnate capete încoronate adunate o dată în viaţă, o minimă regulă a diplomaţiei internaţionale te obligă să adresezi ceva (nu tot) într-o limbă de circulaţie internaţională.

Când, în 1908, Nicholas Gibbes ajungea la Moscova, ca excelent profesor de engleză al ţareviciului Alexis, fiul ultimului ţar al Rusiei, lua un prim contact cu o slujbă ortodoxă, datorită însoţirii familiei imperiale la mitropolie. Reacţia a fost una de totală dezamăgire, slujbele se ţineau într-o limbă veche, necunoscută, iar „închinăciunile prelungite şi atingerile cu fruntea i se păreau nişte ritualuri specifice ţăranilor ruşi”.   

O sută de ani mai târziu, când, în 2017, prinţul Charles de Wales, fiul Reginei Elizabeta a Marii Britanii, onorând România, participa la Bucureşti, la slujba înmormântării Regelui Mihai I al României, ruda sa, în Catedrala Patriarhiei, lua un prim contact cu o slujbă ortodoxă de înmormântare ţinută, din păcate, integral în limba românească. Vreme de un ceas a şezut pe un scaun în spatele Regilor Spaniei, s-a ridicat când alţii s-au ridicat, s-a aşezat asemenea şi a încercat să priceapă ce cântă mitropoliţii şi patriarhul. La un moment dat slujba s-a oprit şi însuşi Patriarhul a rostit un cuvânt, însă din păcate tot în limba românească a grăit. Ce-i drept Prinţul primise o fiţuică cu traducerea slujbei înmormântării. Se uita, răsfoia şi tot părea confuz. Ce să înţelegi din nişte texte liturgice traduse în engleză? Că nici românii care ascultă în limba lor, dacă îi întrebi nu ştiu să-ţi povestească ce a cântat popa.

Şi totuşi în aceeaşi bisericuţă, pe lângă moştenitorul tronului Imperiului Britanic se aflau Regele şi Regina Spaniei, Regele şi Regina Suediei (primiţi ulterior la Palatul Cotroceni de Preşedintele României), Marele Duce de Luxemburg, Principesa Belgiei, Arhiducele Austriei, Marea Ducesă a Rusiei şi alte zeci de capete încoronate. Iar ziua era una de importanţă naţională. Ori când majoritatea celor din biserică nu pricep limba ta şi nu sunt oricine, sunt cele mai însemnate capete încoronate adunate o dată în viaţă, o minimă regulă a diplomaţiei internaţionale te obligă să adresezi ceva (nu tot) într-o limbă de circulaţie internaţională. Nu pentru a evita plictiseala, ci pentru a le oferi respectul cuvenit. Însă, nici la început, nici la final, Patriarhul nu a adresat niciun cuvânt de bun venit, de rămas bun, ori de mulţumire către înalţii regi şi principi.  

La început a spus atât ce îl îngrijora mai mult: „că biserica este prea mică”. În 2018 va fi preafericit odată cu sfinţirea Catedralei Mântuirii, dar din păcate atâţia monarhi nu vor mai veni la sfinţire, nici vreodată în România, nici şefi de stat la înmormântarea vreunui fost preşedinte. Deci era o zi istorică, o ocazie unică, providenţială de a fi la înâlţime, de a trata cu maximul de solemnitate aceste eveniment al Regalităţii în România şi al poporului român implicit.

Nu găsesc explicaţia însă conducătorul BOR nu a folosit deloc formule precum „Majestăţile Voastre, Alteţele voastre Regale ori Excelenţele Voastre”. Dimpotrivă, pe toţi i-a pus în aceeaşi oală şi i-a numit simplu „îndurerată adunare”. Nici părintele Ion nici cătunul Tărăceni nu e atât de simplu, rece şi neprotocolar într-o predică la înmormântarea din sat. Creangă era mai politicos. Că era de faţă preşedintele României, premierul, niscaiva miniştri români şi ambasadori, nu mai punem la socoteală.

Ce putea face?

Putea să folosească, precum în alte ocazii unde am ascultat, măcar un vers, verset, o rugăciune, o ectenie într-o limbă străină. Şi ar fi fost încântaţi înalţii participanţi. Se practică. Bunăoară, la Paris am ascultat slujbele din biserica ortodoxă cu părţi în limba franceză, din respect pentru cei câţiva non-români convertiţi la ortodoxie, la Londra se foloseşte şi limba engleză în biserică, la Oxford, tot în biserica ortodoxă se foloseşte engleza, rusa, greacă şi atunci când sunt mulţi români o ectenie, un Tatăl nostru în limba română. Deci, ar fi creat o altă impresie dacă includea o rugăciune în franceză, una în engleză sau una în germană ori rusă. Şi nu însemna un efort. 

Şi mai frumos era dacă Patriarhul ar fi rostit, nu integral, ci măcar o parte din predica sa în limba engleză, franceză, ori germană. Aşa cum l-am auzit recent pe Jean-Claude Juncker ţinând un discurs în trei limbi. Mi-a răspuns cineva întrebându-mă dacă Patriarhul cunoaşte vreo limbă străină. Dacă a fost lector vreo 8 ani la Bossey, se presupune că vorbeşte fluent cel puţin franceza. Putea să mai facă ceva. Să dea voie altora să vorbească, de pildă Mitropolitului de la Paris care foloseşte zilnic franceza în slujbele ortodoxe.

Îmi amintesc că în 2012, de 8 noiembrie, Regelui însuşi i s-a făcut marea onoare ca în capela Savoy a Reginei Elizabeta să i se cânte nu o rugăciune, ci însuşi imnul regal integral în limba română. Vă daţi seama, corul acelor copii britanici s-au străduit zile la rând să înveţe un text şi să îl cânte în limba Regelui, ceea ce nu e chiar uşor pentru un britanic. Eram prezent. Regele a fost extrem de impresionat de acest gest, fapt ce mi-a mărturisit o lună mâi târziu la Săvârşin. De ce corul patriarhiei, în loc de priceasna prea des cântată De vreme ce eu păcătosul, nu a cântat imnul regal? Ce păcat că bisericile ortodoxe nu au orgă, nici nu cântă Messa da Requiem (Verdi).

Când, pe 29 noiembrie 2017, Familia Regală a organizat un dineu în cinstea ambasadorilor străini acreditaţi la Bucureşti, dar şi în anii anteriori, a avut un discurs în limba engleză şi limba franceză. La alte evenimente internaţionale asemenea. Nu încape discuţia.

Conţinutul

Dacă aţi fi fost cu luare aminte la predica Patriarhului sau dacă aveţi niţel timp să o recitaţi acum, aţi rămâne profund dezamăgiţi de simplitatea ei. S-a asemănat unui referat la istorie scris de un elev de clasa a 8-a, care nu a auzit în viaţa lui de Regele Mihai, dar care a căutat pe internet câteva date despre Rege şi Biserică şi a mai oferit un citat din cartea de interviuri a lui Ciobanu. Să ai în faţă pe Regele Mihai al României, cel care a schimbat istoria României, singurul uns de Patriarh (căci ceilalţi Regi nu erau ortodocşi), să ai privilegiul de a-i oficia înmormântarea şi nu rosteşti un cuvânt cu putere multă, cu impact, să nu spui lumii întregi despre personalitatea Regelui, nu te foloseşti de acest moment unic în viaţa ta şi a ţării pentru a accentua valoarea Majestăţii Sale şi a vorbi cu emoţie tuturor familiilor regale despre România? Ar fi trebuit imediat să vorbească în engleză ca un lider puternic. Să se folosească, să emoţioneze publicul, să plece încărcaţi spiritual, copleşiţi şi impresionaţi de cuvântul Patriarhului BOR la căpătâiul Regelui Mihai. Ar fi fost un gest nu doar de respect faţă de Regele însuşi ci şi cu valoare de diplomaţie la nivel internaţional. Sau misiune, cum le place să spună. Însă, din păcate, cunoaştem că PF-ul nu prezintă abilităţi de public speaking.

Am comparat pe nedrept, având în minte discursul episcopului Londrei la înmormântarea Baronesei Thatcher din 2013. L-am urmărit cu atenţie. S-a cutremurat Catedrala Sfântul Paul şi toţi cei prezenţi acolo. Şi nu era vorba de un Rege.

Nouă, a început să ne zică de câte ori a trecut Regele prin Biserică şi mai apoi, când nu am vrut să mai ascult, a continuat despre ce? Despre simbolistica colacului şi colivei, despre lumânare, candelă?

Însoţirea pe traseu

Mi-aş fi dorit ca Patriarhul să treacă în fiecare zi şi să se roage la sicriul Regelui aflat la Palatul Regal iar în ziua înmormântării trebuia el să înceapă prohodirea şi tot el să însoţească Familia Regală pe jos până la patriarhie, nu să trimită un episcop secundar. De fapt aşa a făcut în 1927 Patriarhul Miron Cristea, după cum documentele şi fotografiile redau. Cel de astăzi nu s-a deranjat, a aşteptat la mitropolie. Nici măcar la intrare în biserică nu a ieşit să-l primească pe Rege. Ce l-a împiedicat pe Patriarh să meargă el însuşi la Curtea de Argeş? Ce program avea după ora 6 seara?

Citind relatările presei, cortegiul Regele Ferdinand cuprindea mulţi înalţi demnitari, printre care Şeful Casei militare al fostului Domnitor, aghiotanţii regali şi ofiţeri din toate armele, membrii regenţei, miniştrii, foştii primi miniştri, trimişii străinătăţii, studenţii, corporaţiile, d-lor I. I. C. Brătianu, preşedintele Consiliului, ministrul justiţiei, ministrul palatului, ministrul cultelor, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, prefectul poliţiei capitalei.

Mi-aş fi dorit ca Familia Regală să nu meargă singură sau condusă doar de câteva familiile regale apropiate pe traseul de pe Calea Victoriei la Patriarhie, mi-aş fi dorit să parcurgă acest drum şi Preşedintele, tot Guvernul României, primarul Bucureştiului, ambasadorii şi alţi înalţi demnitari. O oră pe jos nu ar fi fost imposibil, în loc să o ia înainte urcaţi în limuzinele oficiale şi să aştepte în catedrală. Ar fi însemnat un gest de solidaritate şi respect, de unitate în momente grele pentru ţară. Cu regret, politicienii din 2017 nu mai au calităţile, nici competenţa celor din 1927.

Prea mulţi pentru puţin

La ceremonia religioasă scurtă de la Palatul Regal a deranjat un alt aspect al BOR. În Sala Tronului, unde fiecare loc era valorizat prin scaune nominale pentru invitaţii străini, deodată au intrat vreo 25 de preoţi şi diaconi care să cânte un serviciu de 10 minute. Deloc inteligent. Ştiţi de ce? Pentru că aranjându-se în semicerc, au ocupat atât de mult spaţiu încât au acoperit complet toate rândurile cu invitaţii străini pe de o parte şi pe cei din dreapta cu politicienii români. Preşedintele a avut un gest nonverbal de deranj când s-a văzut ascuns în spatele preoţilor. În zadar episcopul făcea semne să se strângă, erau prea mulţi, fapt sesizat de toţi cei prezenţi. Cine a decis, cine a permis să se alcătuiască un sobor de 25 de clerici ? În spatele acestora, era un cor de tineri, i-am numărat, tot depăşeau 20. Deci în Sala Tronului deodată apărură vreo 50 de clerici şi cântăreţi şi asta pentru un serviciu scurt de 10 minute. Nu puteau alege doi sau trei, precum catolicii?

În fine, la finalul slujbei de la Patriarhie, am observat un gest incorect şi forţat dacă nu chiar arogant şi nepermis, când doi preoţi au ridicat o icoană şi a îndemnat Familia Regală să o sărute. În primul rând gestul nu e prevăzut în rânduiala înmormântării, deci nu-şi avea rostul şi locul, în al doilea rând nu îndemni pe cineva, care din diverse motive, putea să nu accepte, să nu-i fie pe plac. Bunăoară ginerele Regelui Mihai poate nu e ortodox. De ce să-l supui şi expui la o astfel de situaţie jenantă? Cu ce scop pupatul icoanei?

Un alt gest al Patriarhului înainte de a citi din Evanghelie a fost să se oprească şi cu ambele mâini să sugereze tuturor să se ridice în picioare. În primul rând nu faci asta ca patriarh. Îţi vezi de treabă. Dacă nu ai un maestru de ceremonii care să dea indicaţii, nu e sarcina ta. În alt doilea rând nu obligi şi nu stânjeneşti invitaţii străini, toţi neortodocşi, unii poate şi atei să se conformeze cerinţelor tale. Am asistat la Liturghii catolice la Vatican, anul acesta, oficiată de însuşi Papa Francisc, la Viena şi Londra cu episcopul locului, nimeni nu a venit să-mi dea indicaţii, să-mi spună să mă ridic. După cum spuneam străinii chiar nu cunoşteau despre ce e vorba. În plus cine consimte să se ridice o face fără să fie avertizat de altcineva.

Coroana de Oţel

La funeraliile naţionale ale Regelui Ferdinand din 24 iulie 1927, sicriul regelui aşezat tot pe un afet de tun acoperit cu steagul tricolor purta coroana din oţel de la Plevna. Autentică. Nu copie. Oare cum a fost permis? Cum de a prevăzut legea atunci şi acum nu. Directorul Muzeului Naţional, de mai mare jena, a dat public o explicaţie ridicolă şi nedemnă. Dacă totuşi dorea să respecte legea putea să facă ceva firesc şi obligatoriu. Ca cel care are în patrimoniul Coroana de Oţel putea solicita de urgenţă un aviz al Comisiilor naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor şi inclusiv iscălirea unui ordin semnat de ministrul Culturii. Regele decedase în 5 decembrie. Deci în 11 zile se putea făptui un gest istoric. Ce l-a împiedicat?

Ziua de 16 decembrie rămâne în calendarul naţional una de profundă tristeţe pentru poporul român. Da, armata, biserica şi mii de oameni de rând au fost participat. Pe traseu, prin gări, în fiecare oraş am văzut oameni care plângeau. De ce plângeau acei oameni?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite