Aşa s-a făcut ca încă din timpul tipăririi Cazaniei lui Varlaam s-a format, înaintea diortorisirei, o limbă română atât de frumoasă încât Eminescu spunea că prin această limbă a Cazaniei lui Varlaam, Dumnezeu a putut să vorbească cu poporul român.

Diortorisirea a însemnat nu numai traducerea unui cuvânt sau altul din cărţile vechi, cele sfinte, dar şi prin această diortorisire  echivalenţe noi, încălzite la flacăra spiritului şi a sufletului ca şi când diortorisitorul ar fi venit şi el cu gândurile lui, cu nestematele lui care au îmbogăţit versiunea contemporană a textului, dezvăluindu- ne trimiteri noi şi semnificaţii noi ca naştere a unui nou limbaj.

De ce e frumoasă limba lui Sadoveanu pe care n-a vorbit-o, altfel, niciodată, nimeni altcineva decât eroii cărţii lui şi care a fost creaţia lui unică prin diortorisire a textelor vechi şi extragerea din ele a unei topici anume, a unei inflexiuni anume, a unei construcţii gramaticale anume, a unui mod anume de a formula o întrebare cu semnul întrebării la capăt.  Aşa au apărut formulări noi în limbajul personajului, a unui Nicoara Potcoavă, de pildă, a Neamului Şoimăreştilor, de pildă, până la Baltagul, cel mai aproape roman al lui Sadoveanu de limba vorbită curent la Sihăstria.

Această distilare, căci diortorisirea este distilarea, rezultatul distilării limbii vechilor Cazanii, când apar cuvinte noi astfel încât pentru scoaterea mierii din stup diortorisitorul ajunge la echivalenţe nebănuite, fiecare fagure de miere, cu mierea lui şi cu dulceaţa lui şi cu parfumul acestei mieri. Aşa se face că diortorisirea înseamnă şi alegere a cuvintelor echivalente şi cernerea lor ca să ajungi la cea mai frumoasă şi bogată echivalenţă, înseamnă trierea acestor echivalenţe, cernerea lor până să te opreşti la cea mai bună echivalenţă pentru limba unei anumite epoci pentru care s-a făcut diortorisirea.

Dar cine mai are timp astăzi să cearnă cuvintele şi să le aştearnă la locul lor cel mai nimerit?

Un galop al cuvintelor scăpate ca niste cai sălbatici din herghelia textelor scrise ale contemporanilor a făcut ca din limba română de azi să se aleagă praful şi pulberea.

Şi Isus şi ucenicii lui s-au suit la Ierusalim şi la Betleem şi la Nazareth şi s-au suit la Caana Galileii.” Cum să nu înţeleagă un contemporan grăbit faptul că Isus s-a suit la Ierusalim sau la Nazareth când drumul se suia, vreau să spun că urca, ajungea la Ierusalim şi la Betleem. Dacă profesorii care traduc azi cum a tradus – adică a diortorisit – Biblia Valeriu Anania, ar fi avut răgazul să şi despice firul în patru sau ar avea, azi, toţi învăţaţii răgazul să despice firul în patru, atunci şi noi am înţelege foarte bine traducerea Bibliei şi ne-am opri mai mult la fagurele ei de miere grecesc sau ebraic.