Dincolo de religie: „Poţi crede pentru a ucide?“

Atentatele recente de la Paris pun în evidenţă mai multe lucruri dintr-un foc, pentru a mă exprima astfel. Peste toate, întrebarea: cum e cu putinţă ca religia să fie transformată în argument criminal? Poţi crede pentru a ucide?

Înainte de a încerca un răspuns, o mirare întemeiată: a fost nevoie ca teroarea să lovească de două ori într-un an capitala franceză pentru a relua la cel mai înalt nivel tematica terorismului. Este o reuşită a strategiei atentatorilor. Cu cât este mai expus, mai cunoscut şi mai preţuit locul în care se petrece o crimă, cu atât mai mare satisfacţia unora şi groaza celorlalţi, a restului de lume. Cum se face însă că fapte abominabile de dimensiuni comparabile sau chiar mai crude, ca număr de victime şi metode, din Orientul Apropiat nu au scos europenii pe străzi mai devreme? De ce, de pildă, solidaritatea cu minoritatea creştină din ţările musulmane este atât de anemică? Interogaţia nu ştirbeşte, evident, din autenticitatea empatiei cu victimele europene cele mai recente.

Facem bine şi suntem îndreptăţiţi să îi numim pe terorişti barbari, dar să nu uităm că barbaria a fost până nu foarte mult timp în urmă trăsătura continentului nostru.

Apoi, o revizitare a istoriei: facem bine şi suntem îndreptăţiţi să îi numim pe terorişti barbari, dar să nu uităm că barbaria a fost până nu foarte mult timp în urmă trăsătura continentului nostru. Luptele interconfesionale care au brăzdat istoria modernă a Europei nu ne pun în situaţia de a da lecţii. Cunoscând propriile excese, suntem mai curând în situaţia de a înţelege în profunzime mecanismele urii în numele a ceea ce ar trebui să fundamenteze pacea şi iubirea. Or, aşa cum s-a văzut în războaiele duse între catolici şi anglicani sau, generic, între catolici şi protestanţi, dar şi în cele declanşate împotriva ortodocşilor, exclusivismul soteriologic a reprezentat justificarea primară. Fiecare pretindea că este singur în rai, că deţine cheia unică a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Teologia din spatele terorii Statului Islamic este înfricoşător de simplistă şi ca atare uşor de difuzat. Ea pleacă de la afirmaţia, nu lipsită în întregime de acoperire, că Occidentul este cel care a declanşat războiul cultural şi că evenimentele de acum se înscriu în logica unei apărări legitime. Dacă până de curând se vorbea despre o posibilă compatibilitate între Islam şi valorile statului de drept liberal şi secular, acum se trece la o fază de excludere radicală. Schimbarea de paradigmă face deosebit de grea viaţa musulmanilor non-terorişti ai Europei. În plus, ea sugerează ca orice refugiat este un potenţial criminal. Apogeul acestui mod de gândire: drept reacţie, creştinii ar trebui să regăsească unitatea nu în Hristos, ci în frică, adică să se plaseze voit dincolo de religie.