Din dragoste pentru Sergiu Nicolaescu

Biserica a urmat şi va urma întotdeauna Dumnezeului-Iubire. Din iubire pentru om, îi atrage atenţia când greşeşte, arătându-i Adevărul, chiar dacă este incomod, pentru a-l ajuta să nu-şi  rateze  destinul: sfinţenia, comuniunea iubirii între Dumnezeu şi oameni.

Precedentul articol („Incinerarea este tangenţială cu sinuciderea”), a stârnit o adevărată furtună mediatică asupra deciziei de incinerare a maestrului Sergiu Nicolaescu. Cum era şi de aşteptat, au fost voci care, în loc să se intereseze mai îndeaproape despre acest fenomen, nu au găsit altceva mai la îndemână decât pietre pe care să le arunce spre Biserică. E problema lor, căci oricum Biserica nu va fi biruită nici de porţile iadului, cu atât mai mult de nişte păreri.

Problema de fond însă este alta. Abordarea pătimaşă şi libertină a unei fenomen extrem de serios şi în creştere în plan global (incinerarea), nu va avea decât o unică, logică, dar de nedorit, consecinţă: ratarea înţelegerii corecte a acestui fenomen, în duhul Adevărului, care este Hristos. Şi care ne spune: „ochi au şi nu văd”

De exemplu, nu s-a sesizat mai nimeni de faptul că acel articol a fost scris din dragostea mea de preot, pentru fiul Bisericii Ortodoxe numit Sergiu Nicolaescu. O dragoste care a încercat, până în ultimul moment, să atragă părinteşte atenţia asupra gravităţii şi consecinţei unei astfel de decizii. Căci acesta este rostul nostru, al preoţilor, să veghem ca nu cumva duşmanul cel înţelegător şi viclean al omului să-l arunce pe acesta în înşelare.

Alţii, mai fariseici, dându-se drept sensibili şi emoţionali, au acuzat articolul de duritate, de nepotrivire de limbaj, etc. Aceasta este, de fapt, o boală a post-modernismului : încercarea de a masca şi a cosmetiza adevărurile teologice incomode. Aici, teoria political correctness ne poate încurca destul de serios. Căci păcatului n-ai cum să-i spui altfel, chiar dacă l-ai scoate şi din DEX (sunt deja tendinţe). Termenul nu este numai informativ, ci arată şi o lipsă a unei valori morale. Iar morala nu se poate schimba ad-hoc, după majoritatea de opinii, căci ea nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu. Care ne şi atrage atenţia că mulţi merg spre cele rele, şi puţini se străduiesc spre cele bune.

Au fost şi unii care au ridicat prea sus stindardul „dorinţei ultime” a maestrului. În Ortodoxie, peste acest stindard, avem un altul, numit „dragostea de frate”. Când vezi că fratele tău este pe cale să intre într-un pericol, nu asişti indiferent (boală veche a societăţii actuale) la vătămarea acestuia, ci îi propui evitarea pericolul. Care părinte (sau frate) şi-ar lăsa copilul (sau fratele) să-şi provoace singur ceva rău, deşi, democratic, copilul (fratele) ar avea tot dreptul la libera alegere?! Însă nu putem folosi libertatea ca pretext / justificare a greşelilor. Altfel ajungi să numeşti dragostea, blestem şi păcatul, virtute.

În fine, am constatat că mulţi dintre contemporanii noştri, din serioase lipsuri de cunoştinţe teologice, îşi permit totuşi să semene neghină prin grâul lui Dumnezeu, afirmând mai direct sau mai indirect că Biserica este de vină pentru tot ce se întâmplă, că Biserica ar trebui să se modernizeze, să se reformeze, să nu mai fie retrogradă, etc. Probabil că ei înţeleg greşit ce este Biserica. Adică „lumină a lumii”, care are drept cap pe Hristos şi care nu face educaţie după cum vrea învăţăcelul. Mi-aş dori foarte mult ca aceşti oameni să nu se mai comporte asemenea unui şofer aflat pe contrasens pe autostradă, care consideră că toţi ceilalţi conduc greşit.

Problema, fraţilor (dacă ne mai considerăm fraţi), nu este la Biserica lui Hristos. Problema este la înţelegerea noastră a învăţăturilor lui Hristos, adeseori bruiate de subiectivism, incultură teologică, închipuiri, anticlericalism, sincretism, etc. , adică de tot ce ne opreşte de la limpezirea ochiul lăuntric, care luminează sufletul nostru, aflat în pericol de a se usca din lipsă de dragoste.

Iată, sărbătorim Boboteaza, adică Arătarea lui Dumnezeu, Care a venit să se împace cu noi, Cel ce ne-a învăţat toate cele necesare împăcării, şi care, la Parusie, ne va cere răspunsuri pentru toate cele ce ne-a învăţat.

Întrebarea este: Îl vedem? Sau doar ni se pare că-L vedem ?!

  PS.1 Pentru cei care spun că Biserica se opune incinerării pentru că ne scade numărul de slujbe,am o intrebare:Dacă incinerarea ar fi acceptată, oare slujba nu s-ar face ?!

PS.2. Nu mai este cazul