Dileme ortodoxe

Perpetuarea conflictului din Ucraina şi ameninţările, mai mult sau mai puţin voalate, la adresa Moldovei, au şi o implicaţie teologică majoră. Chiar dacă nu este imediat vizbilă, aceasta îşi produce efectele.

Înainte de toate, în cazul conflictului ucrainian, asistăm la un război fratricid dus cu toate armele. Înrudirea dintre ucrainieni şi ruşi, etnică şi culturală deopotrivă, face foarte dificilă încadrarea actualelor evenimente. Reducerea lor la o ceartă de orientare – provestici versus proestici – nu ajută prea mult. Dimpotrivă. Declanşează inutil o polemică de secol XVIII şi îl readuce în actualitate pe Petru cel Mare şi al său program de modernizare forţată a spaţiului rusesc. Or, straniul ţar înţelegea modernitatea tocmai ca imitare a Occidentului.

Rusia, cum o spunea şi Berdiaev, a trecut în ultimele trei secole prin pulsaţii de mare magnitudine, dar în direcţii total opuse. Dacă Petru visa o Rusie la înălţimea militară şi arhitecturală a Vestului, de unde şi proiectarea celui mai nerusesc cu putinţă oraş care îi va purta numele, Lenin vedea forţa revoluţiei comuniste în capacitatea de a oferi contrastul absolut la lumea burgheză şi capitalistă. Atelajul identitar a fost aşadar tras de doi cai, fiecare urmând alt drum. Păstrând cadrele metaforei, nu este de mirare că, în clipa de faţă, căruţa este ruptă în două.

Ceea ce pentru comunismul chinez provocarea secolului rămâne conservarea comunismului şi asumarea rolului determinant din jocul global al pieţei de mărfuri şi capital, pentru Rusia de azi însuşirea datelor modernităţii apusene se derulează concomitent cu reafirmarea identităţii naţionale. Noua Rusie ar fi în practică tot cea veche, dar înzestrată cu toate instrumentele specifice unei mari puteri, aşa cum se articulează ea în spaţiul occidental. Poziţionarea aceasta este defectuoasă şi păguboasă pentru că refuză să prindă trup. Nu trece de ideologie.

Dilema cea mai dureroasă vizează însă fondul religios. Dacă pericolul major al Ortodoxiei a fost până de curând naţionalismul, iată că la orizont se profilează spectrul unuia şi mai grav: gestionarea eclesială a unor conflicte de limes. Pentru prima dată în istorie, graniţa europeană nu mai separă ţările catolico-protestante de cele ortodoxe, ci trece prin chiar mijlocul celor din urmă. De unde şi rolul pe care ar trebui să îl joace înţelesul eclesiologic al unor situaţii imposibil de rezolvat doar cu instrumente politice şi cu atât mai puţin doar cu arma în mână.