Demnitatea omului

În toiul discuţiilor despre sistemul de sănătate, purtate de regulă în termeni politici şi economici, rămâne neobservată tema propriu-zisă: demnitatea omului. Ce este aceasta? Ce înseamnă să fii demn într-o ţară trecută prin teroarea comunistă? Ne este, la ora actuală, în sistemul sanitar şi nu numai, respectată demnitatea? În fine, mai suntem noi înşine conştienţi de propria demnitate?

De la antropologia biblică la Pico della Mirandola şi de la învăţătura socială a Bisericii la declaraţiile privind drepturile fundamentale – demnitatea omului reprezintă o provocare constantă. Pentru că este decisiv dacă omul contează pentru cei aflaţi în posesia puterii, dacă viaţa lui are sau nu preţ, dacă personalitatea fiecăruia cântăreşte sau nu, dacă reprezintă sau nu prioritatea statului, dacă este liber sau ţinut în frică şi neîncredere, dacă se reduce la o masă biologică, fără altă dimensiune, culturală sau spirituală, dacă este sau nu irepetabil, dacă este un subiect al milei publice, dacă are şi alte calităţi, nu în ultimul rând demnitate. Vârstele istorice sunt tot atâtea ilustraţii ale definiţiilor concurente şi succesive date omului.

Nebunia bolşevică a trans-format ţări şi părţi de continente în enorme laboratoare ale unui experiment social fără precedent. „Omul nou” trebuia să se întrupeze pe ruinele unei umanităţi contestate radical. Noutatea nu era doar rezultatul progresului, ci în egală măsură emergenţa cvasi-divină a unei făpturi nemaiîntâlnite prin eliberarea unor forţe proletare până atunci latente. Or, pentru a ajunge aici, orice sacrificiu era permis, inclusiv crima, aşa cum sublinia fără echivoc Manifestul Partidului Comunist din 1848. Promisiunea noutăţii, a societăţii fără clase sociale şi depăşind cu mult standardele de viaţă ale capitalismului, făcea posibilă şi recomandabilă asasinarea trecutului şi a celor care îl reprezentau.

În orizontul experienţei totalitare în secolul 20, a călcării sistematice în picioare a demnităţii omului, nu putem decât să constatăm lipsa de consecinţe din post-comunism.

Altminteri s-au petrecut lucrurile în Germania post-nazistă. Deja din primul articol al Constituţiei, intrată în vigoare la 24 mai 1949, se declara: „Demnitatea omului este intangibilă. Respectarea şi apărarea acesteia este obligaţia tuturor organelor puterii de stat.” Formula juridică (Die Würde des Menschen), aflată până în prezent în mijlocul dezbaterii exegetice, exprima dorinţa fermă de a face imposibilă repetarea abuzului. Se instaura astfel o autocenzură a statului. Parafrazând pe Kant, demnitatea omului reprezintă un imperativ antropologic prin a cărui pozitivare autoritatea publică este obligată să gân-dească şi să acţioneze în termeni nemijlociţi umani, dincolo de orice mitologie politică sau proiecţie ideologică.

Revenind în cotidianul nostru cenuşiu, ce constatăm? După mai bine de două decenii, instituţiile create pentru a garanta drepturile cetăţeanului funcţionează poticnit, lacunar. Demnitatea fiinţei umane este sistematic pusă între paranteze: de la protecţia consumatorului la monopolul privat sau de stat, de la speculaţiile care se reflectă în preţuri la dispreţul politicianului faţă de alegător. Omul este marele absent. Lipseşte cel care dă, de fapt, sensul sistemelor consumatoare de resurse impresionante. Concret, pacientul absentează din sănătate, elevul din educaţie, petentul din justiţie. Statul continuă să fie un scop în sine, iar nu suma serviciilor puse în slujba comunităţii.

La baza unei asemenea realităţi stă, ca şi înainte de 1989, o mentalitate otrăvită, egoistă, imorală, tocmai potrivită cu funcţionarii impertinenţi şi directorii iresponsabili. La criticile acestea, formulate deja de mai mulţi până acum, se adaugă deteriorarea vizibilă a conştiinţei de sine. Este victoria târzie a „omului nou” comunist: să uiţi că ai demnitate, să te obişnuieşti cu orice, inclusiv cu starea de neom, să trăieşti la marginea regnului, să te mulţumeşti cu resturile şi să votezi cu cel care îţi mai aruncă o ciozvârtă. Înlocuind pragmatismul cu cinismul, cei care ne conduc exploatează masiv acest deficit. Iată de ce, adevărata opoziţie rezidă în resuscitarea demnităţii omului. Acum sau niciodată.