Să ne imaginăm că participăm la o cursă. Suntem acolo, pe teren, cu un scop: să câştigăm cursa. Chiar şi acea consolare infantilă pentru leneşi, „nu contează să câştigi, contează să participi”, tot presupune un scop: acela de a te antrena, de a câştiga experienţă, pentru a putea câştiga cursa în viitor.

Să ne imaginăm că navigăm cu o barcă pe mare. Suntem acolo, pe mare, cu un scop: să ajungem în portul de destinaţie. Chiar şi cei care vor spune că au ieşit la o plimbare de plăcere vor avea un scop: să ajungă la zece mile în larg, să facă nişte poze, eventual să le pună pe Fb, şi să se întoarcă la ţărm.

Să ne imaginăm că mergem la serviciu. Suntem acolo, la birou, cu un scop: să ajutăm patronul, sau compania să îşi atingă targeturile financiare. Chiar şi cei care vor spune că ei muncesc doar ca să-şi plătească facturile vor avea un scop: acela de a-şi plăti facturile.

Aşadar, e o observaţie de bun-simţ: în orice activitate umană este nevoie de un scop. Nu poţi să te duci pe teren şi să te trezeşti pur şi simplu alergând, fără să ştii ce-i cu tine acolo. Nu poţi să te duci pe mare şi să te trezeşti pur şi simplu vâslind, fără să ştii ce-i cu tine acolo. Nu poţi să te duci la serviciu şi să te trezeşti pur şi simplu bătând la tastatură, fără să ştii ce-i cu tine acolo. Un om care s-ar găsi în oricare dintre aceste situaţii ar fi ridicol. În fapt, ar fi mult mai rău de atât – ar fi un nebun; unul amuzant, dacă ar umbla ca o muscă beată, sau unul iritant sau periculos, dacă ar zbiera către ceilalţi că-l persecută, că-i limitează libertatea, şi că el poate să facă ce vrea, cum vrea şi oricând vrea, pentru că nu are nevoie de vreun scop.

 

Scopul suprem: să devii Elon Musk

Cel mai mic numitor comun al activităţilor de mai sus este: să câştigi experienţă, să te distrezi, să-ţi plăteşti facturile. Şi, aş cam acestea sunt scopurile pe care le invocă, îndeobşte, cei care împărtăşesc o viziune umanist-seculară sau agnostică atunci când sunt întrebaţi de ce trăiesc. Doar că mulţi dintre agnostici îşi dau seama că aceste scopuri nu sunt suficiente: nu doar că sunt prea mici, dar ele pot fi uşor definite drept pare a unor scopuri mai mari.

Or, care sunt aceste scopuri mai mari ale lumii dezvrăjite, ale lumii secularizate? Sunt acele scopuri pe care ni le prezintă, iar şi iar, o parte a literaturii motivaţionale: să devii un lider, să conduci oamenii; să faci o afacere, să fii un antreprenor de succes şi să faci mulţi bani; să te transformi într-o celebritate, să audă toată lumea de tine. Aşadar, scopurile mai mari ale lumii secularizate sunt acestea: să fii un lider – eventual, Donald Trump sau Elon Musk; să fii un antreprenor de succes – eventual, Bill Gates sau Elon Musk; şi să fii o celebritate – eventual, Jim Carey şi Elon Musk.

Pe Elon Musk îl găsim în toate trei poziţiile, aşadar, mai în glumă, mai în serios, putem spune că scopul suprem al agnosticului e acela de a deveni Elon Musk. Însă, dacă tot l-am pomenit pe Jim Carey, actorul american a făcut, nu foarte de mult, o afirmaţie interesantă: „Aş vrea ca orice om să devină bogat şi faimoas şi să facă toate lucrurile la care a visat, ca să vadă că nu acesta este răspunsul.”

Spuneam că e o observaţie de bun-simţ că în orice activitate umană există un scop, şi că până şi lumea secularizată recunoaşte că viaţa unui om, pentru a fi împlinită, trebuie să urmeze, în mod necesar, scopuri mai înalte. Există oare şi scopuri chiar mai înalte decât a deveni puternic, bogat şi celebru sau, altfel spus, decât a deveni Elon Musk? Există, dar nu le vom găsi la Elon Musk. Le vom găsi într-o formă incipientă în cuvintele lui Jim Carey – şi le vom găsi foarte bine definite la vechii filosofi şi în vechile religii.

 

Deasupra lui Elon Musk

Ce va răspunde Marc Aureliu, de pildă, când este întrebat de ce trăieşte? El va spune: „Când te trezeşti dimineaţa, spune-ţi: oamenii cu care voi avea de-a face astăzi vor fi corupţi, nerecunoscători, aroganţi, lipsiţi de onestitate, geloşi şi înfumuraţi. Nici unul dintre ei nu mă poate răni”; şi va mai spune: „Nu îţi irosi restul timpului făcându-ţi griji în legătură cu ceilalţi oameni. Asta te va reţine de la a face orice lucru de folos”; şi va mai spune: „Viaţa este o bătălie. Cine poate să ne îndrume? Doar filosofia”; şi va mai spune: „De ce nu treci la fapte, în loc să te plângi?” şi va mai spune: „Singura preocupare a omului înţelept este să se pregătească pentru moarte.”

Ce va răspunde un creştin, de pildă, când este întrebat de ce trăieşte? El va răspunde: „Este nebunie să aştepţi cinste şi dreptate de la oameni”; şi va mai răspunde: „Lăsaţi-i lui Dumnezeu toată grija voastră, căci El are grijă de voi; Fiţi treji, privegheaţi”;  şi va mai răspunde: „Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”; şi va mai răspunde: „Orice aţi face, lucraţi din toată inima, nu ca pentru oameni, ci ca pentru Dumnezeu”; şi va mai răspunde: „Principala grijă a omului înţelept este să se pregătească pentru Înviere.”

Trecem cu vederea, mult prea uşor, amploarea revoluţiei pe care a adus-o creştinismul în gândirea antică – şi importanţa covârşitoare a gândirii creştine ca sursă, sol şi hrană pentru gândirea occidentală. În orice caz, vedem, la Marc Aureliu, noţiunea că timpul pe care îl avem este limitat şi că nu trebuie irosit; că viaţa este o bătălie; că singura viaţă trăită bine este viaţa trăită cu un scop; şi că moartea este cea care ne face, în mod dureros, dar şi necesar, conştienţi de acest scop; iar scopul ultim este pregătirea pentru întâmpinarea ei. Şi vedem, mai departe, la Apostolul Pavel, la Părinţii Pustiei şi la marii gânditori creştini aceleaşi idei, într-o formă mai optimistă şi duse mai departe – sau într-o formă infinit mai optimistă şi duse infinit mai departe, spre punctul în care viaţa noastră se intersectează cu eternitatea. Vedem la creştini că timpul pe care îl avem este un dar de la Dumnezeu, care ne-a fost dat pentru dobândirea harului Său; că viaţa este o vale a plângerii prin care toţi trecem şi pe care trebuie să o abordăm tactic şi strategic ca pe o expediţie; că singura cale de a duce la bun sfârşit expediţia este să facem ceea ce ne spune Hristos şi să ne asumăm crucea – şi, în acelaşi timp, aceasta este şi cea mai bună şi mai uşoară cale; că moartea este cea care ne trezeşte la realitate şi ne aminteşte de ce suntem aici şi că nu trebuie să ne aşternem prea comod în timpul călătoriei – „moarte, ţie ţi-aş spune viaţă”; şi că, dincolo de această vale a plângerii, pentru cei care păstrează ochii pe busolă există o răsplată fabuloasă – întâlnirea cu adevărata realitate pentru care am fost creaţi, cu adevărata noastră identitate şi natură, şi cu Dumnezeu, faţă către faţă.

 

Unii nu cred în minuni deoarece au o dogmă împotriva lor

De unde ştim asta? „Dacă voi descoperi, în mine, dorinţe pe care nimic din lumea aceasta nu le poate îndeplini, înseamnă că am fost făcut pentru o altă lume” – scria C.S. Lewis. Putem să avem, de asemenea, încredere în cuvintele lui Hristos; în minunile şi semnele pe care Acesta le-a săvârşit în timpul vieţii Sale pământene, la care au asistat zeci de mii de oameni; în Învierea sa mărturisită de cei 12 apostoli, de femeile mironosiţe, şi de numeroşi alţi martori; în lucrările săvârşite de milioanele de oameni care l-au urmat, de-a lungul istoriei, pe Hristos, în minunile şi semnele sfinţilor; în mărturiile unora care, venind dintr-o viaţă complet atee, l-au descoperit şi l-au cunoscut pe Hristos; asta, desigur, dacă nu facem parte din acea categorie de agnostici, sau mai bine zis de atei militanţi care vor nega toate aceste lucruri nu pentru că nu sunt adevărate, ci pentru că ei cred în materialism, a cărui dogmă principală este că nu există o altă lume, şi că minunile nu se pot întâmpla. În ciuda numărului covârşitor de mărturii din istorie despre sfinţi şi minuni şi chiar în ciuda numărului covârşitor de mărturii ale ţăranului, ale poliţistului, ale casnicei şi ale omului de rând care jură că fantoma aia care i-a băgat în sperieţi nu era un cearşaf sau parchetul care scârţâia. Nu e nevoie să ai un doctorat în fizică cuantică pentru a face diferenţa între un cearşaf sau un scârţâit de parchet şi între ceva care este mult mai mult şi cu totul diferit faţă un cearşaf sau un scârţâit de parchet.

Ce sunt, totuşi, banii, puterea şi faima pe această hartă? Ele sunt mijloace. Pot fi folosite spre bine – sau spre rău. Unii sfinţi şi gânditori creştini ne recomandă să ne ferim cu totul de ele – deoarece ispita de a le folosi în mod greşit ar fi prea mare. Alţii ne recomandă să nu le căutăm dar, dacă le primim în dar, să le folosim pentru Dumnezeu – ajutând văduva, orfanul, săracul şi căutând permanent dreptatea şi Împărăţia lui Dumnezeu. În orice caz, cel mai rău lucru pe care îl putem face este să ne lipim de ele, să le considerăm un bun în sine sau un liman, şi nu doar un mijloc sau un punct intermediar. Creştinii nu trebuie să uite avertismentul lui Hristos: „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei, 16: 26)

Să ţii ochii pe busolă, să îţi asumi crucea, să lupţi lupta cea bună şi să rabzi până la capăt înseamnă să abordezi, tactic şi strategic, viaţa ca pe o expediţie – calea de ieşire, evadarea din valea plângerii. Îmbinarea tuturor virtuţilor este răbdarea, în toată ştiinţa şi cunoaşterea este nevoie de răbdare. Şi acesta este şi singurul mod de a trăi, cu adevărat, viaţa şi de a te bucura de ea. Definiţia fericirii este foarte simplă: ea înseamnă să cauţi şi să lupţi cu răbdare lupta cea bună. Cum spunea undeva un mare gânditor creştin: viaţa este o luptă foarte plăcută, dar un armistiţiu cu totul mizerabil.

 

P.S. 1: Şi nu cred că cea mai mare parte a oamenilor trăiesc „fără nici un scop”. Doar că scopurile despre care am vorbit aici erau, în vremurile când Europa era încă creştină, parte a universului omului obişnuit – oamenii nu orbecăiau după ele, ei le primeau, pur şi simplu, din familie şi prin educaţie. Cultura romană a lui Marc Aureliu avea şi ea clar definite scopurile ei, chiar şi în vremurile decadenţei Romei – cultivarea virtuţilor şi a onoarei. Până şi materialiştii noştri, cei care visează să ajungă Elon Musk, au, am văzut, scopurile lor: banii, puterea şi faima. Şi mai trebuie spus că un Elon Musk e mult mai puţin decât un Marc Aureliu. Şi nu doar pentru că Marc Aureliu era un împărat al Romei – ci pentru că, pentru Marc Aureliu banii, puterea şi faima reprezentau aproape ce reprezintă ele pentru sfinţii creştini: cel mult un mijloc, în orice caz ceva demn de dispreţ, în comparaţie cu virtuţile şi cu onoarea.

P.S. 2: La mulţi şi binecuvântaţi ani tuturor celor care poartă numele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Domnia lui Constantin cel Mare marchează sfârşitul celor 300 de ani de persecuţie cărora milioane de creştini i-au căzut victime; şi trecerea de la filosofia Romei antice la filosofia şi teologia creştină.

 

Articole de pe acest blog care au legătură cu subiectul tratat aici:

Esenţa Creştinismului – link aici

Creştinismul – cea mai persecutată religie? – link aici

Cel mai mare caz de martiriu creştin al vremurilor noastre – link aici

Femeia – un martor prost? – link aici

O meditaţie înaintea Învierii Domnului – câte profeţii din Vechiul Testament se împlinesc în Iisus Hristos? – link aici  

Emmanuel Macron: Raţiunea fără credinţă e condamnată să se înnămolească în iluzia propriei omnipotenţe – link aici

Karl Marx a avut dreptate? – link aici

Monetizarea urii – o afacere extrem de profitabilă – link aici

De ce nu cred în literatura motivaţională (însă vă recomand nişte bloguri pe care le urmăresc) – link aici

Testul unei bune religii şi noile acuzaţii aduse dlui Vasile Bănescu – link aici