Spre deosebire de Valentine’s Day, intruziunile strecurate din zona comercialului în sfera altor sărbători tradiţionale au fost, în general, asimilate fără reacţii de respingere majore. După cum ştim cu toţii, bradul de Crăciun s-a generalizat la noi în secolul al XX-lea, ajungând astăzi prezent, sub o formă sau alta, în cvasitotalitatea caselor şi instituţiilor publice din România, cu toate că, în vechea tradiţie românească, acesta era mai degrabă un simbol funerar. Moş Crăciun, aşa cum îl cunosc românii astăzi, este o clonă a lui Santa Claus, creaţie nord-americană fără nici o legătură cu imaginea pe care o avea despre echivalentul său autohton generaţia străbunicilor noştri. Iepuraşul de Paşte este şi el, fireşte, un produs de import. Dar ce am putea oare să îi reproşăm, de vreme ce este atât de iubit de copii, de drăgălaş şi de lipsit de agresivitate? Până şi renii şi spiriduşii lui Santa Claus încep să prindă viaţă în sărbătorile noastre de iarnă, fără a trezi reacţii de împotrivire majore. Toate aceste elemente importate s-au strecurat însă cu timpul, cucerindu-i mai întâi pe cei mici, şi anihilând, prin aceasta, eventualele reacţii din partea celor mari. Ele au reprezentat, de asemenea, elemente de distanţare faţă de vechile tradiţii ţărăneşti, lăsate în urmă de noile generaţii urbanizate.

Reinventarea Dragobetelui a fost, în schimb, legată de reacţia firească de respingere faţă de agresivitatea invazivă cu care comercianţii şi mass media au promovat, în ultimele două decenii, Valentine’s Day. O sărbătoare a iubirii care a fost percepută din capul locului de publicul tradiţionalist ca o noutate agresivă, imorală şi ameninţătoare, datorită diferitelor sale forme exuberante de manifestare, de la superficialitatea căsătoriilor de o zi până la apariţiile în public ale minorităţilor sexuale. În plus, în momentul în care căsătoriile de-o oră au devenit evenimente cu iz propagandistic şi electoral, fiind oficiate de primari în căutare de voturi şi popularitate, reacţia de respingere s-a transformat, fireşte, într-o aversiune greu disimulată.

Iniţial firav şi lipsit de consistenţă, micul Dragobete a răsărit ca o copie ceva mai palidă a fratelui său occidental. O entitate vag ancorată într-un număr de tradiţii locale inconsistente şi uitate, care a prins însă viaţă odată cu altoirea pe trunchiul viguros al consumismului promovat de fratele său mai bine cunoscut. Centrele comerciale şi operatorii turistici l-au adoptat, fireşte, cu satisfacţie, promovându-l iniţial prin manifestări inspirate până la copy-paste din ofertele de 14 februarie. Primarii au preluat şi ei modelul, oficiind de Dragobete căsătorii de-o zi „autentic româneşti”, identice până la detaliu cu cele din ziua sărbătorii importate. Pentru că Dragobetele tradiţional nu avea de fapt o dată certă, a fost preferată ziua de 24 februarie, cea mai apropiată de sărbătoarea comercială planetară. Nici o problemă în asta, chiar dimpotrivă: atât Dragobetele, cât şi Valentine’s Day îşi au originile în străvechi rituri de chemare şi de întâmpinare a primăverii şi, mai exact, în manifestările legate de perioada în care păsările nemigratoare îşi ciripesc atracţia faţă de parteneri şi încep ritualurile de curtare.

Cu timpul, însă, Dragobetele a prins puteri mai mari, crescând voiniceşte din an în an, şi ajungând, până la urmă, să îşi depăşească statutul de dublură acceptată de către români a fratelui său venit de peste hotare. Mai mult decât atât, Dragobetele începe să aibă o anumită consistenţă şi o anume personalitate. Dragobetele de astăzi inspiră organizarea de evenimente care îi sunt, în fond, specifice, de la târguri meşteşugăreşti şi de produse tradiţionale până la concerte de muzică populară. „Iubeşte româneşte” este o deviză care începe să capete sens – sensul fiind acela al unei sărbători, tot comerciale ce-i drept, dar cu începuturi de identitate proprie, care îşi caută specificul şi refuză să mai copieze.

Cea mai mare necunoscută în cadrul acestui fenomen rămâne, însă, Dragobetele însuşi. În cultura occidentală, ziua împerecherii păsărilor a fost personificată printr-un sfânt, în timp ce în cultura noastră de masă de astăzi sfântul se transformă într-un zeu. Un zeu dacic, de bună seamă, chiar dacă cu un nume derivat din bulgara medievală (pe care o numim mai degrabă slavă veche – dar cine îşi mai pierde astăzi vremea cu astfel de detalii? ). Dragobetele este, de fapt, un egregor, a cărui formă încă incertă va fi influenţată de imaginarul feminin românesc al iubirii: undeva, poate, între zburător şi făt-frumos, între luceafăr blând şi zmeu, între greucean şi sfarmă-piatră. Un personaj iubăreţ şi năvalnic, şi eminamente masculin – pentru că, spre deosebire de echivalentul său occidental, care este dublat de o Valentina, Dragobetele românesc rămâne o entitate nepereche.