Ştiam că maestrul tocmai fusese în oraşul basarabean Bălţi, unde a făcut furori, impresionând un public româno-rusofon cu gândurile şi cugetările sale despre români, despre istoria lor, despre sufletul şi obiceiurile lor, despre faptul că suntem un neam ales, plin de talent şi umor cu carul. Marele actor, filozof şi scriitor nu acceptă că poporul român poate fi îngenunchiat, dar dacă se află în genunchi, cum afirmă unii, acesta se va putea ridica într-o poziţie verticală. Nu acceptă nici faptul că între noi şi Basarabia  există un râu despărţitor de neam.

Nu acceptă mai multe, de aceea colindă ţara şi lumea pentru a-i îmbărbăta pe români, pentru a le da o speranţă, fie ea şi cât un fir de aţă. Nu îl împinge nimeni de la spte, dar nici nu îl trage nimeni înainte. Se trezeşte mergând în toate direcţiile, scriind, apoi jucând pe scenă, apoi vorbind oamenilor ore în şir, dintr-o energie fără limite conţinută în fiinţa sa, care pare să fie de origine divină.

Îşi iubeşte ţara până la durere fizică, şi nu se sfieşte să spună mereu acest lucru. Dan Puric este un mare patriot, într-o ţară unde patrioţii trebuie căutaţi cu lumânarea. Dar şi într-o lume românească în care cuvântul ”patriotism” a început să le miroase unora urât. Deaoarece acest cuvânt a fost folosit  de dimineaţa până seara în epoca de aur, acum a ajuns să strâmbe nasurile fine nu numai ale politicienilor români, dar şi ale multor intelectuali pe care îi avem în interiorul cetăţii. De fapt, cuvântul ”patriotism” a fost aruncat la coşul de gunoi imediat după 1989. Aşa cum s-a întâmplat cu multe alte lucruri la care am renuţat brusc, iar acum le ducem lipsa. Am fost nişte risipitori fără minte, asta am fost.

Ne-ar trebui mai mulţi Dani Purici într-o Românie lâncezită şi apatică, acesta este crudul adevăr. De aceea, rămân la ideea mea că, dacă cele câteva mii, cred, de intelectuali ai României, de talia lui Dan Puric, şi-ar iubi cu adevărat pământul de sub tălpi, şi s-ar implica asemeni lui în a construi ceva, orice, chiar şi un licăr de nădejde, neavând sufletele otrăvite de anumite simpatii politice, ţara ar putea să capete o altă înfăţişare.

Acelaşi Dan Puric dă României o şansă, ne învaţă să gândim pozitiv, să fim optimişti, dar mai ales să vedem ţara pe care am moştenit-o ca pe una frumoasă, plină de spirite alese, cum o văd, de neimaginat (!), mulţi străini, inclusiv capete (ne)încoronate, despre care am mai scris la această rubrică. Mereu mă întreb: cum o privesc ei, de ce o privim noi altfel, ce se întâmplă cu noi?

M-a întristat faptul că nu am mai găsit bilet la Dan Puric, dar m-am şi bucurat. Ne aflăm într-un moment istoric în care avem nevoie de repere morale, de dătători de speranţă. Aşa se explică avalanşa de solicitări privind râvnitele bilete. Cei care au ajuns înaintea mea să fie fericiţi, să ia lumina necesară de acolo, de la Ateneul Român, marţea viitoare.

Dar, ne aflăm şi într-o răscruce de drum, tot istorică, în care cineva vine şi spune: „Ho, nu disperaţi, nu e sfârşitul lumii, nici al poporului român!” Asta spune Dan Puric, poate singurul intelectual de rasă din România care o face, care nu este înregimentat în niciun partid, care nu are nicio preferinţă politică, la vedere, sau ascunsă, cum se întâmplă în aproape toate celelalte cazuri.

Dan Puric este un medicament absolut necesar, un balsam pentru poporul român. În discursurile-manifest ale domniei sale, uneori de-a dreptul înflăcărate, presărate cu un debordant umor moldovenesc, apar fulgerări de acest gen: „România este condusă de mafioţi!” (citat aproximativ – s.a.). Lumea nu se miră, ştiind că maestrul se referă exact la realităţile româneşti, care au depăşit vârsta de două decenii, iar ce se întâmplă în România, fără încetare, confirmă acest lucru.

Nu! O doamnă, şefa CNA, parcă Laura Georgescu o cheamă, se simte lezată şi afirmă că este vizată în funcţia pe care o deţine, se revoltă şi îi recomandă lui Dan Puric, pur şi simplu, că ar fi mai bine să tacă.

De ce să tacă, stimată doamnă? Dumneavoastră nu vreţi ca în România să fie mai bine, pentru copiii noştri, dar şi pentru noi dacă se mai poate?

Nu vreţi să dispară toţi mafioţii, inclusiv din structurile de putere? E nevoie să vă dăm exemple? În numele cărui partid vorbiţi dumneavoastră? Sunt opiniile dumnevoastră, sau ale partidului, oricum s-ar numi acesta, transmise de la gură la ureche?

Stimată doamnă, la vârsta dumneavoastră de om încă tânăr, sunteţi un fel de cenzură comunistă. Să vorbim numai de bine despre cei care ne conduc, nu ca Dan Puric, daţi de înţeles dumneavoastră. De ce? Dan Puric este glasul celor care nu mai suportă în ţara asta furtul, minciuna, prefăcătoria, trădarea (mai ales de ţară), cinismul, ticăloşia şi câte altele. Pe toate acestea, dumneavoastră nu le simţiţi? Nu vă daţi seama că sfidaţi milioane de oameni, atacându-l pe Dan Puric, care nu s-a referit neapărat la dumneavoastră?

Nu realizaţi că semănaţi leit cu un ministru al Culturii care a vrut mai mulţi bani pentru instituţia sa, inclusiv din cei destinaţi bolnavilor de SIDA? Gafa uriaşă a acelui ministru poate fi echivalată cu a dumneavoastră, vă asigur. Dar şi cu o altă gafă a noului ministru al culturii propus recent, care a fost filmat jucându-se cu buretele roşu al unui microfon, ciupindu-l şi scuturându-l, în timp ce râdea, de unul singur, către asistenţa de la o conferinţă de presă, vrând să dea gestului său subânţelesuri erotice.

Făcând parte din acelaşi partid, sau nu, mai semănaţi cu toţi miniştrii propuşi în guvern de către PNL, care s-a demonstrat că sunt penali, sau compromişi, sau necorespunzători, sau penibili, unul după altul. La aceştia s-a referit Dan Puric, dar şi nenumăraţii hoţi cu gulere albe, care jefuiesc zilnic România, ziua în amiaza-mare. Aşa încât, cetăţeanul român, viitorul ştampilator de vot, se întreabă „Oare acest partid mai are vreo persoană nepătată, care ar putea să treacă prin cadrul unei porţi speciale fără ca aceasta să ţiuie?”

Gândul nostru zboară automat către Crin Antonescu, viitor candidat la prezidenţiale, singurul demnitar din România, dar şi din întinsa Europă, care merge mereu furtunos şi ţanţoş pe culoarele Parlamentului, cu o mână afundată în buzunarul pantalonilor. Din această cauză, dar şi din multe altele, stârneşte o jenă de nedescris. Acest om livrează în serie, pe scena politică românească, într-o mare veselie, fel de fel de corupţi sau compromişi, începând cu Becali şi terminând cu unul Gigel (să fii ministru şi să te cheme Gigel este un cumplit ghinion! – s.a.) care, dacă râmânea în planul al doilea, o ducea bine mersi până la adânci bătrâneţi.

(Stimată) doamnă, Dan Puric trebuie neapărat să vorbească, nu să tacă! Iar dacă în ţara asta mai există onoare, ar trebui să demisionaţi chiar în prima zi a săptămânii viitoare. Dan Puric, urându-vă ”Sărbători fericite!”, aveţi cuvântul!