Sâmbătă, 23 martie, pe la amiază, în principalele oraşe ale României (dar şi în străinătate) se organizează „Marşul pentru Viaţă”. Este un gest care vrea să susţină viaţa şi drepturile celor încă nenăscuţi şi neajutoraţi, în faţa agresiunii criminale a provocatorilor de avort, fie ei autori fizici sau morali: părinţi, medici, rude, etc. Totodată organizatorii, diverse ONG-uri din societatea civilă, doresc să sensibilizeze societatea întreagă, începând de la autorităţi şi până la simpli cetăţeni, asupra consecinţelor familiale, sociale, economice şi de oricare altă natură ale acestei practici criminale.

Evenimentul este organizat în fiecare an în apropierea sărbătorii de Bunavestire (25 martie), ea însăşi o celebrare a vieţii ca dar divin, prin Întruparea lui Iisus Hristos în pântecele Fecioarei Maria. Aşadar, o sărbătoare a momentului real în care orice om îşi începe viaţa: zămislirea sa în pântecele matern. Căci viaţa fiecăruia dintre noi începe în momentul concepţiei, nu când ne naştem sau când spun prevederile legale. Căci nici o lege nu poate să ne îngrădească dreptul cuiva la existenţă, cum tot aşa nici un articol juridic nu ne poate spune de când avem dreptul de a fi socotiţi persoane umane, deoarece nu putem concepe un timp al existenţei noastre în care să nu fim persoane. Perspectiva de a mă considera cineva doar o grămadă de celule nu mă încântă deloc.

Astfel, cred că majoritatea dintre noi iubim viaţa şi ceea ce suntem, chiar dacă uneori necazurile vieţii ne mai aduc încercări. Din nefericire, sunt şi semeni de-ai noştri care încă nu măsoară peste tot cu aceiaşi măsură. Dacă ei vor să fie lăsaţi să-şi trăiască viaţa aşa cum cred de cuviinţă, la rândul lor, ei nu lasă pe alţii să-şi trăiască viaţa dată de Dumnezeu, ci pur şi simplu vor să îi omoare încă în pântece, prin avort, pe motiv că „îi încurcă”. Ba mai îndrăznesc să construiască tot felul de argumente, care mai de care mai neghioabe sau mai nebuneşti, încercând să susţină un presupus „drept la avort” al mamei. Oare se mai poate numi o femeie mamă, din momentul în care îi poate trece prin suflet gândul de a-şi ucide propriul făt? În ce categorie de drept uman poate fi aşezat dreptul la crimă? Dumnezeu să ii ierte.

Dar ştiu că, de fapt, toată argumentaţia adusă pro-avort nu este pornită decât din neputinţa împricinaţilor de a-şi recunoaşte vinovăţia şi din dorinţa de a trăi egoist pe mai departe. Vinovăţia vine din faptul că ei au iubit mai mult plăcerile dezmierdărilor trupeşti decât asumarea responsabilă a consecinţelor, motiv pentru care şi sarcinile sunt adeseori tratate ca ceva nedorit, ca „produse de concepţie” accidentale. Urmează apoi şi egoismul, când ei doresc să trăiască numai pentru ei înşişi, fără a împărţi bucuria şi resursele vieţii cu nimeni altcineva, nici măcar cu pruncul zămislit din propriile lor trupuri.   

Sigur, sunt şi cazuri delicate, gen un viol, când o femeie poate rămâne însărcinată fără a-şi dori măcar plăcerile intime. Soluţia însă nu mi se pare a fi avortul ci solidaritatea socială. Ne-a lăsat Dumnezeu o întreagă lume, cu toate cele necesare traiului, dar noi continuăm să trăim egoist, ca şi când totul ni se cuvine doar nouă, nemilostivindu-ne mai deloc la cei săraci, neajutoraţi, sărmani, etc. şi mai cu seamă la cei orfani sau nedoriţi de părinţi. Cumplită chinuire sufletească a unui copil, să ştie că părinţii săi trăiesc şi nu-l doresc. Groaznică însă şi cuşca individualismului şi a egoismului.

Mai este şi altă situaţie delicată, cea a sarcinii care pune în pericol viaţa mamei. Cred că este singurul caz în care discuţiile merită purtate de specialişti, la modul cel mai serios, în sensul deciderii a ce anume se salvează: viaţa mamei sau a fătului. Grea decizie, deoarece alegerea salvării unei vieţi reprezintă practic asumarea pierderii celeilalte. Şi cine poate accepta cu inima senină pierderea unei vieţi?

Mai există şi situaţia când o mamă, ştiind că are un făt grav bolnav, ar putea decide avortarea lui, gândindu-se că viaţa ar fi mai mult un chin decât o bucurie pentru făt. S-ar presupune că acea mamă nu poate fi damnată în faţa societăţii. Filosofic vorbind, am crede că inexistenţa e de preferat unei existenţe chinuite. Însă gândindu-mă că suferinţa are un alt sens în teologie decât în filosofie, dar şi că, uneori, "păcatele părinţilor cad pe capetele copiilor", n-aş putea îngădui sau spune vreodată: „omoară-l, că-i mai bine”. Depinde până la urmă cum ne raportăm la Dumnezeu şi la răspunsurile pe care le avem de dat în faţa Lui, filosofic sau teologic.

Tocmai de aceea, celor ce susţin avortul, nu am a le adresa decât o singură întrebare: Cum s-ar simţi dacă ar afla, la un moment dat că, din diverse motive, părinţii lui ar fi dorit să-l avorteze?

Adică să se ştie omorât cu bună ştiinţă, prin renegare şi dispreţ.

 


"Adevărul" încurajează dialogul, dar opiniile exprimate în rubrica de bloguri sunt asumate în totalitate de bloggeri şi nu reprezintă întotdeauna poziţia ziarului.