Cum erau să ajungă, direct în Constituţie, texte din predici

Patriarhul Daniel la vot

Impunerea căsătoriei „tradiţionale“ în Constituţia ţării ar fi fost văzută ca o mare realizare şi mărturisire de credinţă, scutind astfel timpul preţios al preoţilor şi al pastorilor de a convinge prin predici şi cateheze viitoarele cupluri să urmeze calea lui Dumnezeu.

Referendumul pentru familia „tradiţională“ a început cu numeroase nedumeriri şi dezbateri şi s-a încheiat generând şi mai multă neîncredere şi nelămuriri. Pe de o parte, am avut un asalt susţiunut de majoritatea cultelor religioase pentru introducerea în Constituţie a ceea ce era deja reglementat de lege, iar pe de altă parte, cultele şi-au făcut un mare deserviciu intrând într-o dezbatere politică pentru o chestiune care ar fi făcut obiectul, mai degrabă, al predicilor şi catehezelor de duminică.

Dar ce înţeleg unele culte prin familia „tradiţională“? Ce fel de model ar fi vrut să impună în legea fundamentală a ţării?

Dacă ne referim la Biserica majoritară, putem să constatăm că de fapt, Biserica, nu a avut niciodată un „aggiornamento“ ca în Biserica Catolică şi că s-a raportat constant la soluţiile găsite în Antichitate pe care le-au îmbrăcat cu cuvinte şi sinonime moderne.

Ar fi de menţionat şi faptul că în „familia tradiţională“, cel puţin în accepţiunea ortodoxă, femeia are o poziţie de inferioritate în raport cu bărbatul, soţii nu sunt parteneri egali nici măcar în viaţa creştină: Eva este văzută ca principala vinovată (cel puţin tacit) pentru căderea omului în păcat, Fecioara Maria a avut doar un rol de a-l naşte pe Iisus, ea lipsind din prim planul activităţii iniţiale de predicare, femeia nu are dreptul să predice şi să slujească în Biserică, şi nici să să intre în altar, are doar dreptul de „a se teme de bărbat“ (Efeseni, cap. 5). De asemenea, femeile nu au dreptul de a face parte din cler şi nici din organele de conducere ale Bisericii. Paradoxal, chiar modelul suprem de familie creştină, Iosif şi Maria, nu au celebrat (cel puţin nu scrie negru pe alb, chiar dacă s-ar subînţelege) constituirea unei „familii tradiţionale“ prin căsătorie, dovadă că „Duhul suflă unde vrea“..

Cultele religioase nu au lămurit alte probleme stringente care sunt legate de tematica familiei, şi nici nu au propus soluţii. Cum rămâne cu violenţa domestică, cu abuzurile din sânul familiei, cu abandonul familiei? Cine răspunde în astfel de cazuri? Ȋşi asumă Biserica aceste situaţii?

Recent, a fost o ştire despre un bărbat care şi-a violat băiatul făcut din incest cu propria soră (vezi link), iar cazuri de abuzuri înfiorătoare apar în fiecare zi.

Nu am văzut niciun cult sau vreo Biserică să îşi asume situaţia pastorală şi să spună că au eşuat în misiunea lor în acel caz şi cineva să îşi dea demisia. Toţi sunt infailibili, nu e nimeni de vină, au fost doar funcţionari care au recitat o poezie în altar. Ȋnsă sunt prezenţi să ceară subvenţii generoase de la stat cu care mai apoi să se laude cu realizări sociale de sute de milioane de lei (vezi link aici).

Am văzut cu toţii că recenta căsătorie din sânul Casei Regale, dintre Nicolae şi Alina Maria Binder, unde nu au participat unii dintre părinţii şi mătuşile cu sânge albastru, a fost considerată „tradiţională“ şi firească de Biserică. Nu a contat că familia era învrăjbită, unii la nuntă, iar alţii prin cimitire. Toţi au fost protocolari şi au zâmbit.. Poate dacă legea, sau chiar Constituţia i-ar fi forţat să participe, i-ar fi binecuvântat pe toţi chiar Patriarhul, chiar dacă pe sub mustăţi, toţi ar fi scrâşnit din dinţi..

Ȋn acceaşi logică, impunerea căsătoriei „tradiţionale“ în Constituţia ţării ar fi fost văzută ca o mare realizare şi mărturisire de credinţă, scutind astfel timpul preţios al preoţilor şi al pastorilor de a convinge prin predici şi cateheze viitoarele cupluri să urmeze calea lui Dumnezeu.

Ȋn colecţia de Canoane a B.O.R., redactată de Prof. Ioan Floca din 1992, considerate un fel de legislaţie bisericească, pentru că B.O.R. are autonomie faţă de statul roman, regăsim soluţiile antice pentru problemele legate de căsătorie. Dificultăţiile legate de căsătoriile mixte (în termeni moderni) sunt rezolvate prin pusee de intoleranţă: canonul 72 de la Sinodul Trulan din anul 692 d.Hr., canonul 21 al Sinodului de la Cartagina sau canonul 23 al Sf. Ioan Ajunătorul interzic căsătoriile cu ereticii sau cu necreştinii. Sigur, că prin „pogorământ“ încurajat de donaţii generoase s-au mai acordat dispense chiar şi pentru rude de gradul IV (vezi link sau aici). 

Paradoxal, unele probleme sunt generate tocmai de intoleranţa şi intransigenţa unor culte. Una din chestiuni se referă – aşa cum am menţionat - la situaţia căsătoriilor mixte, unde, din păcate, tocmai unele culte religioase instigă la intoleranţă, care degenerează în ură şi duşmănie între familii, unii părinţi refuzând să participe la ceremonii, iar unele familii chiar se destramă.

Ȋn aceste cazuri, cine trage Biserica sau pe slujitorii ei la răspundere? Un exemplu îl găsiţi aici, unde unui cuplu i s-a refuzat oficierea religioasă a căsătoriei.

Ȋn unele cazuri, condiţionarea căsătoriei prin convertirea „de bună voie“ a unuia dintre soţi este văzută ca un mare succes misionar. Vezi articolul de aici.

Ȋn aceaşi notă de anacronism, în canoane, se regăseşte situaţia în care, dacă o femeie este răpită cu sila şi forţată să se căsătorească, Sf. Vasile cel Mare a socotit în canonul 30, ca 3 ani răpitorii să nu se împărtăşescă. Ȋn canonul 53, Sf. Vasile cel Mare este mai îngăduitor cu sclavele văduve: li se permite să îşi însceneze răpirea, pentru a nu suferi ruşinea de a se căsători la lumina zilei (se considera o ruşine ca văduvele să se căsătorească – pentru că aveau pofte prea mari). Poate vom avea o dezbatere pentru referendum cu situaţia femeilor răpite pentru căsătorie. Să facem un salt înapoi de 1600 de ani.

De altfel, te sperie lectura şi analiza fantasmelor care au trecut prin minţile sfinţilor părinţi: diferitele feluri de împreunare posibile, de la bărbaţi cu femei, cu bărbaţi, cu rude împărţite meticulos pe grade de rudenie, şi cu felurite tipuri de animale.

Dacă stăm să ne gândim că şi unele reglementări de acest fel i-au impulsionat pe membrii Coaliţiei pentru Familie să pornească în aventura referendumului, ne dăm seama că totuşi poporul a avut înţelepciunea de a mai domoli înverşunarea.