Cui îi este frică de Sfinţi?

1 septembrie marchează începutul anului bisericesc în Ortodoxie. Adică a ciclului liturgic pe durata căruia, prin rugăciuni şi lecturi biblice anume, este actualizată istoria iubirii lui Dumnezeu faţă de om. Or, dovezile grijii pedagogice a Creatorului sunt vizibile în Întruparea şi Învierea lui Hristos, dar nu mai puţin în vieţile Sfinţilor.

Am participat zilele acestea la o emisiune de radio pe tema mărturisitorilor din închisori. Discuţia a plecat de la evocarea momentului, organizat tot curând, de proclamare a cultului local a Fericitului Vladimir Ghica. Fără să sugereze o concurenţă inter-confesională, cât se poate de păguboasă, întrebarea firească a fost de ce, trecând prin aceiaşi perioadă istorică, Biserica noastră ortodoxă majoritară întârzie să îşi recunoască fiii şi fiicele care au depus mărturia supremă a credinţei. Dialogul nu îşi propunea să acuze pe nimeni. Doar să repună, pentru a câta oară, pe agenda publică a comunităţii civice şi religioase deopotrivă o temă pe cât de delicată, pe atât de importantă, inevitabilă.

Dar de ce ar fi urgentă asumarea bisericească a exemplelor de sfinţenie date în plină teroare materialistă? Cel puţin din trei motive. În primul rând, cum vedem în cazul Vişinescu, teroarea a avut/are un chip. Acest fapt contrazice tendinţa prezentării comunismului precum o tornadă, manifestare năpraznică, caz de forţă majoră, cumva deasupra tuturor, pentru care nimeni nu poate fi făcut cu adevărat răspunzător. Nu! Răul are identitate şi adresă. Asemeni lui Hristos alungând demonii, este foarte important să îi spunem răului pe nume, să îl scoatem din anonimatul înşelător, să dăm la o parte paravanul, să smulgem masca.

În al doilea rând, simetric, nu este mai puţin sugestiv să arătăm că tenacitatea, consecvenţa, solidaritatea, eroismul, caracterul nu reprezintă simple vorbe, ci au fost/sunt virtuţi practicabile în mod nemijlocit. Scoaterea la lumină a unor asemenea destine contrazice scuza generală că, în totalitarism, nu au existat alternative la colaboraţionism, denunţ, trădare, carierism, ticăloşie. Sigur, confruntarea dintre subteranul rezistenţei şi suprafaţa acomodării nu vrea să hrănească extremele: nu toţi din puşcăriile comuniste s-au îmbunătăţit sufleteşte, aşa cum nu toţi cei care au evitat carcera au făcut pactul necondiţionat cu răul dezlănţuit în istorie.

În al treilea rând, aplecându-se asupra biografiilor unora ca Nicolae Steinhardt, Mircea Vulcănescu sau Vasile Voiculescu, Valeriu Gafencu, Daniil Sandu Tudor sau Benedict Ghiuş, Constantin Voicescu, Elisabeta Rizea sau Aspazia Oţel Petrescu, pentru a nu aminti decât o frântură din lunga listă, Biserica noastră ar proba că este atentă la semnele vremii, că înţelege mesajul suferinţei, că o interesează în afară de ziduri şi alte ctitorii, reuşite sau nu, oferirea unor călăuze spirituale tânărului de azi. Indiferent de motivul politic pentru care au intrat în puşcărie, cei care L-au mărturisit pe Hristos ne-au mărturisit şi pe noi, cei de după, realizând o punte între generaţii. De ce, atunci, ne-ar fi frică de Sfinţi?