Cristian Bădiliţă: „Iisus a refuzat orice rol politic. Mahomed, dimpotrivă“
0
Doctor în istoria creştinismului antic, teolog, istoric, scriitor şi traducător recunoscut la nivel internaţional, Cristian Bădiliţă a explicat de ce Biserica Ortodoxă Română are nevoie urgentă de o schimbare de atitudine, dar şi de ce românii sunt mai mult religioşi decât credincioşi
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Cristian Bădiliţă a analizat disensiunile contemporane dintre creştinism şi islamism, a explicat de ce islamul nu va renunţa niciodată la latura violentă, dar şi de ce creştinismul este, în esenţă, o religie de criză. De asemenea, teologul a vorbit despre necesitatea schimbării atitudinii Bisericii Ortodoxe Române, care se fereşte să-şi recunoască păcate. Bădiliţă a subliniat şi faptul că deşi sunt religioşi, românii sunt, în general, lipsiţi de credinţă autentică, un lucru de care se fac vinovate familia şi Biserica.
Domnule Bădiliţă, în opinia dumneavoastră, cât este convergenţă şi cât este divergenţă între islam şi creştinism la ora actuală?
Nu este vorba de opinia mea, ci de interpretarea obiectivă a celor două modele religioase. Islamul e o reformă a monoteismului iudaic şi creştin, declanşată în secolul al VII-lea. Islamul era perceput de creştinii de atunci – Ioan Damaschinul e cel mai cunoscut exemplu – drept o erezie creştină. Punctele de convergenţă sunt utopice, ele au fost fabricate şi susţinute, de-a lungul vremii, de elitele musulmane şi creştine. Realitatea însă le contrazice flagrant. Din prima clipă, aşa cum afirmă istoricii netimoraţi, islamul s-a impus prin forţă brută. La numai 16 luni de la declanşarea Hegirei, pe 24 septembrie 622, Mahomed a recuzat violent iudaismul, masacrându-i pe evreii din Medina. Ba mai mult, el a pornit un război împotriva propriului trib de la Mecca, unde era plin de politeişti. La 40 de ani, Mahomed a început să aibă anumite revelaţii, contaminate de monoteismul iudaic şi creştin. Astfel a ajuns în exil, la Medina. Primul document emis de el, la Medina, a fost o Constituţie, o Chartă, un tratat de natură politică, nu religioasă. Coranul s-a format abia după moartea profetului, în a doua jumătate a secolului al VII-lea. Prin urmare, Constituţie politică.
În timp ce Iisus a fost apolitic, dacă putem spune aşa.
Iisus n-a lăsat nicio Constituţie politică. Mesajul lui este, într-adevăr, antipolitic, apocaliptic. Iisus Mesia a refuzat orice rol politic. Mahomed, dimpotrivă. Războaiele în numele lui Allah nu au încetat până astăzi. Cei care operează o distincţie între „idealismul“ coranic şi realitatea istorică ori sunt inconştienţi, ori sunt de rea-credinţă. Islamul a fost de la bun început un proiect politic. El se dezvoltă în nişa dintre cele două mari imperii ale secolului al VII-lea: Bizantin – creştin şi Persan – zoroastrism. Convergenţele de ordin teologic între creştinism şi islam sunt superficiale, dar au fost exagerate.
Se invocă monoteismul.
Da, dar pentru creştini Dumnezeu este tată, ceea ce implică o relaţie personală cu oamenii, în vreme ce Allah cere strict supunere. Se invocă şi fundamentul biblic comun. Dar Coranul face o selecţie partizană şi deformatoare a pasajelor din Vechiul Testament. Se invocă prezenţa lui Iisus, fiul Mariei, şi a Fe-cioarei în Coran. Da, în Coran numele lui Iisus e pomenit de mult mai multe ori decât al lui Mahomed, dar asta nu înseamnă mare lucru. Iisus e un profet important pentru musulmani, dar rămâne o simplă creatură. El nu este Mesia, Unsul, fiul lui Dumnezeu, venit pentru mântuirea întregului neam omenesc, aşa cum îl consideră creştinii.
Spuneaţi că în Coran sunt prezentate deformat unele lucruri. Ne puteţi da un exemplu?
De pildă, răstignirea lui Iisus e considerată, în Coran, o închipuire. De fapt, spune Coranul, Iisus nu a fost răstignit, ci a fost ridicat la cer de Allah. Tot Iisus va veni la sfârşitul lumii şi-l va birui pe Anticrist, pogorându-se pe acoperişul moscheii din Damasc. E o tradiţie veche, dar, atenţie!, Iisus apare şi de această dată ca un personaj de basm. Întruparea, viaţa lui, relatate de Evanghelii, sunt complet ignorate de islam. Câteva pasaje coranice referitoare la Iisus provin din Evangheliile apocrife: naşterea lui Iisus la umbra unui palmier, celebrele vrăbii de lut care-şi iau zborul. Cam acestea sunt convergenţele. Incompatibilitatea esenţială dintre creştinism şi islam a fost revelată, de timpuriu, de Ioan Damaschinul şi de Toma din Aquino. Pe de altă parte, nu pot omite faptul că există o notă comună între ortodoxie şi islam. Nu de ordin dogmatic, fireşte, ci de ordin comportamental, psihologic. Există trăsături comune: formalism, ritualism triumfal, anistorism, gregaritate, amalgamare a religiei şi politicului, devalorizarea liberului arbitru şi a libertăţii individuale.
„Românii, religioşi, dar lipsiţi de credinţă autentică“
De ce este România un spaţiu hipersacralizat doar la nivel formal?
Din varii motive. În primul rând, lejeritatea românească. Suntem la porţile – eu aş zice chiar în anticamera – Orientului, unde totul e luat à la légère, inclusiv religia. Fac sistematic distincţia între credinţă şi religiozitate. Românii sunt, în general, religioşi, superstiţioşi, formalişti, dar lipsiţi de credinţă autentică. Vina o poartă familia şi Biserica. Un copil nu se poate autoeduca religios. Părinţii şi preoţii trebuie să-l ghideze, să-i facă o cateheză aplicată, să-l familiarizeze cu Evangheliile, cu istoria creştinismului, dar în spirit critic, nu dogmatic. Apoi, credinţa se manifestă în fiecare clipă din viaţa omului credincios. Religiozitatea e un fel de contract, pe care românul se străduieşte să-l respecte de două ori pe an, la Paşte şi la Crăciun, şi, eventual, două ore pe săptămână, când ascultă liturghia. Una din cauzele importante este şi anistorismul.
Adică?
Dumnezeul biblic s-a revelat în istorie. El acţionează în istorie, mai exact, în fiecare secundă a vieţii noastre. Românul însă fuge de istorie ca dracul de tămâie. Nu-i place istoria, se teme de istorie. Şi atunci se refugiază în mit, în ritual, în paraistorie. Construirea unei autostrăzi, aici şi acum, în istoria concretă, e şi un act teologic. Când românii vor realiza acest lucru, atunci vor face pasul de la religiozitate la credinţă, de la magia ritualic-păgână la asumarea conştientă şi liberă a credinţei în Iisus Hristos.
„Creştinismul e o religie de criză prin esenţă”
Este în prezent creştinismul în criză?
Creştinismul e o religie de criză prin esenţă. E o religie apocaliptică, antipolitică. Am expus toate argumentele în „Patericul anarhismului creştin de dreapta“, volum apărut recent. Ar fi grav dacă nu ar fi în criză. Atunci ar fi mort. Numai dictaturile şi moartea nu au crize.
„Creştinismul este o religie pentru aristocraţi“ spuneaţi în urmă cu mai bine de 15 ani. De ce împărtăşiţi această opinie?
Creştinismul e prezentat uneori, caricatural, ca fiind o religie pentru oameni simpli, săraci cu duhul, ignoranţi. Iisus a venit pentru a mântui întregul neam omenesc. Pentru credincioşi el este Mesia, fiul lui Dumnezeu. În acelaşi timp, ca fiu al lui Dumnezeu, el ridică ştacheta foarte sus. Credinciosul nu e mântuit prin simpla cufundare în apa botezului, ci prin participarea concretă şi constantă la harul divin, până în clipa morţii. Harul coboară dacă tu vrei să urci. Creştinismul nu e magie, ci revelaţie trăită. Majoritatea creştinilor ortodocşi reduc creştinismul la magie.
La ce vă referiţi?
De pildă, merg la biserică doar ca să atingă icoanele sau veşmintele preotului, iar preoţii nici măcar nu le atrag atenţia asupra comportamentului aberant, păgân. Atitudinea aristocratică e tocmai această participare a credinciosului la mântuire, alături de Dumnezeu, prin jertfă şi efort. Pe de altă parte, creştinii au primit un număr de texte menite să-i ajute pe calea mântuirii. Evangheliile, epistolele nu sunt literatură facultativă, ci obligatorie pentru credincioşi. Creştinii sunt condamnaţi la cultură. Dar aceste texte nu trebuie citite fără discernământ. Ele au fost scrise în greaca koine, în secolul I, în anumite comunităţi, din unghiuri teologice diferite şi trebuie înţelese în context. Repet mereu că Evangheliile nu s-au scris la Ploieşti sau la Botoşani pentru a deprovincializa atitudinea multor români, care confundă mesajul lui Iisus cu mica lor ogradă.
„Dacă Evanghelia a ajuns laxism monden, atunci şi Iisus e un dandy fanfaron“
Cât de necesară este o schimbare a discursului Bisericii Ortodoxe Române?
Nu discursul trebuie schimbat, ci atitudinea, în esenţa ei. BOR are tone de gunoi sub preş, dar nu-i pasă. Ce legitimitate au avut toţi acei pseudoepis-copi şi patriarhi numiţi de Marea Adunare Naţională atee comunistă? Dar îi pasă cuiva de această aberaţie? Vinovat e… Papa de la Roma! Ce legătură are PCR cu Duhul Sfânt? Şi, totuşi, PCR a numit şi validat conducătorii BOR decenii întregi. Acesta e adevărul şi el trebuie spus răspicat. În plus, apostolii Petru şi Pavel nu au predicat la Bucureşti, la Iaşi sau la Focşani şi nu au suferit martiriul pe malul Dâmboviţei. Iar Bizanţul era un cătun necunoscut în vremurile apostolice. Unde a fost Bizanţul, de la care se revendică BOR, până în a doua jumătate a secolului IV după Înviere? Ce legitimitate de ordin teologic sau chiar istoric poţi invoca? Niciuna! Nu putem rescrie istoria creştinismului de dragul unor naţionalişti maniaci. Biserica e a lui Iisus Hristos, nu are carte de identitate naţională. Dar îi pasă cuiva de aceste lucruri? Ideologia bate Evanghelia.
Papa Francisc impresionează constant prin simplitate, naturaleţe şi empatie. Ar trebui să împrumute şi mai-marii Bisericii Ortodoxe Române din trăsăturile sale?
Sincer, nu mă interesează deloc mai-marii Bisericii Ortodoxe Române. Papa Francisc e un creştin adevărat. Personal, îl preţuiesc şi îl recunosc ca urmaş al apostolului Petru. Atât. Toţi creştinii, inclusiv mai-marii BOR, au un model, Iisus, şi un ghid, Noul Testament. Nu trebuie să privească neapărat la Papă, ci la Iisus şi la apostolic.
Există riscul ca simplitatea evanghelică a Papei Francisc să fie interpretată şi ca laxism monden?
Dacă Evanghelia a ajuns laxism monden, atunci şi Iisus e un dandy fanfaron. Chiar şi aşa, prefer laxismul monden bădărăniei tribale.
„Fără violenţă, islamul s-ar stinge foarte repede“
De ce islamul şi-a păstrat latura violentă în ciuda trecerii timpului? De ce s-au înmulţit atentatele comise de tineri radicalizaţi rapid în ultimii ani?
Fără violenţă, islamul s-ar stinge foarte repede. Violenţa îl justifică şi îl ţine viu. Atentatele antioccidentale au diverse cauze, nu doar Jihadul islamist. În Franţa, trecutul colonialist şi marginalizarea familiilor emigrate din ţările Magrebului. Sunt frustrări acumulate timp de un secol şi jumătate. În plus, generozitatea autorităţilor faţă de musulmani. Laicismul nu e o religie, ci o convenţie. Dacă un francez poate găsi un sens al vieţii, dacă el poate trăi doar cu valorile culturii laice, un musulman nu găseşte nicio hrană în aceste valori. Şi atunci reacţionează atavic. El simte nevoia să-şi impună religia, prin orice mijloace.
Este conflictul dintre libertatea de expresie şi dogme o cauză majoră a acestei lature violente?
Dogma este o expresie a sacrului, ea nu epuizează sacrul. Sacrul, misterul se poate exprima prin simboluri – de pildă, Kaaba, Omphalosul de la Delphi – sau prin dogme. Dogmă, în sens etimologic, înseamnă învăţătură. Libertatea de expresie şi dogma ţin de paliere diferite. Un credincios îşi păstrează libertatea de expresie acceptând învăţăturile de credinţă. Nimeni nu ne obligă, astăzi, să ne mântuim.
Abia acum, când libertatea de expresie a devenit dogmă laică, dogma de credinţă înseamnă cu adevărat ceva. Nu e o necesitate impusă din exterior, ci acceptată liber. În acelaşi timp, refuz jignirea valorilor religioase. Nu pot accepta ca Iisus, valoarea mea supremă, să fie terfelită în numele unei libertăţi de expresie exersate pervers. Îi înţeleg şi pe musulmanii care nu pot accepta jignirea profetului lor, dar a nu accepta nu înseamnă a ucide. Toleranţa trebuie învăţată nu doar de credincioşii diferitelor religii, ci şi de laici sau atei.
Reducerea femeii musulmane la statutul de posesiune este adânc înrădăcinată în islam. Este o schimbare a acestui statut o misiune imposibilă?
Aceasta e percepţia occidentală asupra statutului femeii musulmane. Femeia musulmană se simte, în general, valorizată şi preţuită. În Franţa există asociaţii de musulmane care cer să fie lăsate să-şi respecte tradiţia lor, să se îmbrace cum vor, să poarte burka. Percep atitudinea condescendentă a occidentalilor faţă de ele ca fiind jignitoare. Feministele occidentale nu se simt jignite atunci când sunt victimizate. Dimpotrivă. Iată un subiect asupra căruia merită să reflectăm!
Premiat pentru teza de doctorat
Nume: Cristian Bădiliţă
Data şi locul naşterii: 27 martie 1968, Săveni, Botoşani
În perioada 1991-1992, a studiat teologia la Seminario Conciliar din Madrid, având profesori de prim rang, precum patrologul Juan José Ayán Calvo şi filosoful Juan Martín Velasco, a cărui „Introducere în fenomenologia religiei“ a tradus-o şi a publicat-o în limba română.
Este doctor în istoria creştinismului antic al Universităţii Paris IV Sorbona cu teza „Metamorfozele Anticristului la Părinţii Bisericii“, care a primit calificativul „Summa cum laude“ şi a fost distinsă cu Premiul Solomon Reinach al Asociaţiei Eleniştilor din Franţa.
A coordonat traducerea comentată a „Septuagintei“, a realizat o traducere comentată a Noului Testament şi a coordonat prima editare ştiinţifică a scrierilor lui Nicolae Steinhardt.
A publicat peste 70 de volume, dintre care amintim: "Îngerul de pe autostradă" (Vremea, 2016); "Evanghelia după Luca" (Vremea, 2016); "Faptele apostolilor (Vremea, 2017)"; Orthodoxie versus ortodoxie (Tracus Arte, 2016); "Dezvăţături" (Tracus Arte, 2016); "Poetul şi Procuratura. Procesul lui Baudelaire şi cele 13 poeme inculpate" (Tracus Arte, 2017).
Vă mai recomandăm şi:
Cristian Bădiliţă, traducător al Noului Testament: ,,Lipseşte întruparea Evangheliei în viaţă”
Se încarcă comentariile...
