Cine este Duhul Sfânt?

Pogorârea (nu coborârea) Duhului Sfânt ne prilejuieşte un moment de reflecţie asupra Celui ce se pogoară. Căci rostul fiecărei sărbători nu este distracţia sau relaxarea (dorirea lor este semn de împovărare şi îngreunare a sufletului cu multe griji lumeşti) ci educarea şi înnobilarea sufletului cu virtuţi, prin agonisirea Duhului Sfânt.

Teologic, Biserica numeşte Rusaliile ca fiind Pogorârea Duhului Sfânt. Nu coborârea. Deşi în relatarea biblică a acestui moment istoric se spune că peste Apostoli “au şezut“ limbi de foc (simbolizate de frunzele de nuc sau tei binecuvântate la slujba de Rusalii), nu este vorba de o simplă coborâre din cer a Duhului, manifestată sub arătarea focului (element primordial ce simbolizează energia, lucrarea, crearea lumii).

Deşi termenul “pogorâre“ are şi sensul de coborâre, nu este doar atât. Teologic, “pogorârea” este mai bine înţeleasă dacă ne referim la un termen înrudit: pogorământul. Adică renunţarea la o anumită regulă, cu scop de apropiere, de suprimare a unei distanţe, dată de o etichetă sau o ierarhie. Astfel, Rusaliile sunt momentul în care Dumnezeu îşi împlineşte promisiunea de a fi pururi cu noi, oamenii, prin Duhul Sfânt pe care îl trimite în lume, întemeind Biserica Sa. Tocmai de aceea preoţii, ca unii ce sunt slujitori şi purtători de Duh Sfânt, sunt chemaţi să se pogoare permanent, cu dragoste, peste comunitatea credincioşilor, trecând peste considerentele lumeşti ale etichetei.

Practic este vorba de unirea Duhului Sfânt cu firea umană, rod al Întrupării lui Hristos, care, Dumnezeu fiind, uneşte firea divină cu cea umană. Prin aceasta, umanitatea se face părtaşă dumnezeirii, iar pogorârea la om a lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, este o desăvârşire a creaţiei omului.

De aceea, este mai mult decât necesar să cunoaştem cine este Duhul Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi, numită aşa chiar de către Iisus Hristos, care spune că va veni la ucenicii săi prin Duhul Sfânt.

Cea mai frumoasă şi completă formă de prezentare a Duhului Sfânt se găseşte nu în tratate teologice complexe, ci într-o scurtă şi profundă rugăciune, ce îi este direct adresată, numită rugăciunea “Împărate ceresc” şi cu care începe aproape orice slujbă, rostindu-se aproape tot timpul anului bisericesc, de la Rusalii şi până la următorul Paşte. Adică, o rugăciune tot atât de importantă ca şi “Tatăl nostru”.

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor si Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre. Amin.

Aici regăsim toate însuşirile importante ale Duhului Sfânt.

1. Împărat ceresc. Desemnează divinitatea Duhului Sfânt, ce-a de-a treia persoană a Sfintei Treimi, egală cu Tatăl şi Fiul. De altfel, pentru a preciza foarte clar firea divină a Duhului, al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol, 381) va dedica articolul 8 din Crez faptului că noi credem în Duhul Sfânt ca fiind Dumnezeu “Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.”

2.  Mângâietor. Însuşi Hristos arată că Duhul Sfânt va mângâia lumea, cum şi Iisus a făcut-o. El promite ucenicilor (întristaţi la auzul veştii că Hristos se va sui la Tatăl) că nu îi va lăsa orfani, ci va veni la ei, dar sub altă lucrare, veşnică: “Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă, pentru ca în veac să rămână cu voi” (Ioan 14, 16).

3. Duhul Adevărului. Tot Hristos spune că Duhul Sfânt este un Duh al Adevărului divin, în cadrul aceleiaşi promisiuni de revenire la ucenici: “Duhul Adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nici nu-L cunoaşte; Îl cunoaşteţi voi, de vreme ce la voi rămâne şi întru voi va fi.” (Ioan 14,17). Aici, termenul “lumea” nu desemnează creaţia întreagă, ci lumescul, tot ceea ce întoarce spatele lui Dumnezeu, şi pentru care nici Hristos nu se poate ruga, nu pentru că n-ar vrea sau n-ar putea, ci pentru că nu este cunoscut de lumesc: “Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis....Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.” (Ioan 17, 3 şi 9).

De altfel, Adevărul divin (Hristos Însuşi) este singurul care eliberează omul din robia păcatului şi îi redă adevărata libertate. “Dacă veţi rămâne întru cuvântul Meu...veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi“. Însuşi Hristos se autodefineşte ca fiind Calea, Adevărul şi Viaţa. Este şi motivul pentru care Duhul Adevărului mai este numit şi Duhul lui Hristos, cel prin care Hristos lucrează în Biserică. “Dar când va veni Acela, Duhul Adevărului, El vă va călăuzi întru tot adevărul; că nu de la Sine va grăi, ci cele ce va auzi va grăi şi pe cele viitoare vi le va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că dintru al Meu va lua şi vă va vesti.” (Ioan 16,13) ca şi la “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu vi-L voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului, Cel ce din Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.” (Ioan 15,26)

De aceea, Rusaliile sunt ziua de naştere a Bisericii lui Hristos, căci, fără Duh Sfânt nu există Biserică.

4. Duhul este pretutindeni. Fiind Dumnezeu, Duhul Sfânt este omniprezent. Cu toate acestea, există un singur loc unde nu poate fi prezent: lumea păcatului, care nu poate cunoaşte sfinţenia lui Dumnezeu. Căci sfinţenia nu este ceva magic,  care vine peste om împotriva voinţei sale sau fără ca el să cunoască. Dimpotrivă, sfinţenia este asumare deplină şi conştientă a unei vieţi morale.

5. Duhul le (îm)plineşte pe toate. Când Dumnezeu a făcut lumea, a privit şi a văzut că toate erau “bune foarte”. Adică erau bune potrivit scopului cu care au fost făcute. Dar împlinirea acestui scop nu se face decât prin exercitarea binelui, a virtuţilor, a sfinţeniei. Când nu se întâmplă aceasta, apare opusul, adică răul. Prin urmare, binele nu se poate împlini decât prin Duhul Sfânt, adică prin iubire şi adevăr. Căci doar iubirea şi adevărul pot împlini scopul existenţei. Fără ele (implicit, fără Duhul Sfânt), lumea n-ar mai avea rost, devenind un loc al suferinţelor inutile, cauzate de rămânerea în imperfecţiune.

Poate părea alambicată explicaţia de mai sus, dar să ne gândim: De unde suferinţa şi răul din lume? Cum pot fi ele depăşite, dacă nu doar prin iubire şi adevăr? Adică printr-un Duh Sfânt. Căci prin termenul “duh” se înţelege definirea unei stări sufleteşti, a unei atitudini duhovniceşti. Care poate fi bună sau rea. De aceea, nu există doar Duh Sfânt, ci şi duhuri rele, ”căzute” din înălţimea sfântă a iubirii.

Sfinţenia înseamnă iubire. Iar lucrarea în lume a Duhului Sfânt este, în esenţă, lucrarea iubirii. Căci, dincolo de toate teologhisirile despre Dumnezeu, rămâne un adevăr simplu şi etern: “Cel ce nu iubeşte, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire.” ( 1 Ioan 4,8)

Dacă am vorbit de însuşirile şi lucrarea Duhului Sfânt, se cuvine să amintim şi roadele Duhului Sfânt. Ele sunt amintite atât în Noul Testament, cât şi în Vechiul Testament.

Astfel, Sf. Ap. Pavel spune că: “roada Duhului este iubire, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare, curăţie” (Galateni 5, 22-23).

La rândul său, unul din marii profeţi ai Vechiului Testament, Isaia, proorocind despre pogorârea Duhului Sfânt peste Iisus Hristos (Porumbelul de la Bobotează), spune aşa: „Duhul lui Dumnezeu se va odihni peste El, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul cunoaşterii şi al evlaviei; Duhul temerii de Dumnezeu Îl va umple; nu după slava de dinafară va judeca,nici după cele spuse va mustra;” (Isaia 11, 1-3).

6. Vistierul bunătăţilor. Formula concluzionează tot ce am scris mai sus despre roadele Duhului, care sunt numite “bunătăţi”. Iar Duhul este “vistierul” lor, adică depozitarul şi administratorul lor, cel ce le generează şi le aduce omului,  dacă acesta le vrea.

7. Dătător de Viaţă. În înţeles teologic, Viaţa este trăirea omului în Dumnezeu, prin cunoaşterea Lui. Dar şi termenul “cunoaştere” este complex, el desemnând nu doar luarea la cunoştinţă a ceva, ci experierea acelui ceva, trăirea intimă a unor adevăruri. Prin urmare, dacă Hristos este Viaţa, Duhul Sfânt îl aduce lumii pe Hristos, sfinţind întreaga creaţie.

Pentru a evidenţia şi mai bine această însuşire,  Hristos spune: „Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic.”(Ioan 6,63) Aici, Hristos nu spune ca trupul nu are nici o valoare, cum greşit s-ar înţelege, ci că, în raport cu Viaţa, trupul nu este nici sursa cunoaşterii lui Dumnezeu, nici sursa vieţii veşnice, nici măcar a vieţii biologice, fiind cel care o primeşte. Lipsa de “folos” se referă aşadar la imposibilitatea trupului de a fi sursa sfinţeniei, ci doar primitorul ei (prin găzduirea sufletului).

De altfel, este greu de închipuit că omul poate exista în mod autonom, doar prin sine şi doar pentru sine (deşi unii chiar aşa cred). Cheia întregii noaste existenţe este Dumnezeu-Sfânta Treime. Căreia îi şi dedicăm a doua zi de Rusalii. Zi de sărbătoare legală, dar nu pentru autodistrugerea omului, ci pentru unirea lui cu Dumnezeu.

De altfel, n-ar fi nepotrivit ca, fiind o zi liberă datorită lui Dumnezeu, să ratăm întâlnirea cu El? E ca şi cum, fiind învoiţi de la muncă pentru a ne cununa, ratăm sosirea la nuntă, părăsind mirele/mireasa şi plecând pe nu ştiu unde. Să avem grijă ca Sărbătorile să fie un prilej de înfrumuseţare a sufletului, nu unul de pagubă. Aceasta mai cu seamă cu cât în Ortodoxie, imediat după Botez, creştinul este uns cu Sfântul şi Marele Mir,  pecetluire duhovnicească a Sfântului Duh. Astfel,  Duhul Sfânt este deja asupra noastră, trebuie doar să-l punem în lucrare spre a rodi faptele cele bune ale sfinţeniei.

În iconografie, Duhul Sfânt este simbolizat prin două reprezentări majore: porumbelul şi focul. Acestea fac trimitere atât la roadele Sale, cât şi la lucrarea Sa sfinţitoare. Porumbelul este consacrat ca simbol universal al păcii,  iar focul este simbolul vieţii duhovniceşti,  un foc al inimii,  foc al dragostei de Dumnezeu şi aproapele. Când ucenicii se întâlnesc cu Hristos cel Înviat, mărturisesc: „Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24, 32).

Concluzie: Duhul Sfânt este Dragoste şi Adevăr. Nu rataţi întâlnirea cu El în inimile voastre.

PS. Am fost întrebat de ce binecuvântăm frunze de nuc sau tei. Pomii aceştia au un simbolism apropiat de cel al Duhului Sfânt. Nucul, se ştie, datorită iodului, are efecte terapeutice, umane şi veterinare, dar şi pentru mediul în care se află. La fel şi Duhul Sfânt, are efecte terapeutice asupra sufletului. Iar teiul, pe lângă faptul că are flori medicinale, ştiţi ce frumos miroase? Asemenea Duhului Sfânt, care ne înmiresmează viaţa cu iubire şi adevăr...