Ce rugăciuni ne sunt ascultate? O meditaţie la Pericopa vindecării a doi orbi şi a unui mut din Capernaum

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Capernaum

Unul dintre paradoxurile creştine adesea aduse în discuţie de teologi este acela al contradicţiei dintre cuvintele Mântuitorului, „Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da“, şi faptul că unele dintre rugăciunile creştinilor rămân, în mod aparent, fără răspuns. Voi încerca să-l explic aici, în câteva rânduri.

Ca orice verset, şi acesta trebuie citit în contextul său.

Promisiunea Mântuitorului este însoţită de o condiţionare – sau de o serie de condiţionări pe care le întâlnim în alte locuri, în Evanghelii. Nu orice rugăciune este satisfăcută imediat, şi nu orice rugăciune primeşte răspunsul la care sperăm noi. Dar asta nu înseamnă că nu ne sunt ascultate rugăciunile; şi adesea răspunsurile primite sunt mai bune decât cele la care speram noi.

Pentru a fi ascultată, o rugăciune trebuie, în primul rând, să fie făcută cu smerenie. Însăşi starea de rugăciune presupune smerenie – nu îl putem obliga, în vreun fel, pe Dumnezeu să ne dea lucrurile de care noi credem că avem nevoie. Cerem fiind într-o permanentă lipsă, iar ideea de rugăciune presupune recunoaşterea calităţii noastre de creaturi care sunt dependente de un Creator.

Contează, apoi, ce cerem – iar ceea ce cerem trebuie să fie în concordanţă cu scopul nostru ultim, care este mântuirea. Aşadar, ar trebui să cerem, în primul rând, bunurile spirituale, în vreme ce bunurile vremelnice să rămână în plan secund.

În al treilea rând, contează încrederea în bunătatea lui Dumnezeu. Trebuie să avem încredere deplină că vom primi ceea ce noi cerem – sau că, dacă nu vom primi acel lucru, vom primi ceva mai de preţ. O încredere totală, împotriva oricărei nădejdi omeneşti. „De aceea zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit, şi le veţi avea.“ (Marcu, 11:24)

În al patrulea rând, contează credinţa. „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.“ (Matei, 17:20) Dacă Dumnezeu nu răspunde imediat unei rugăciuni, o face, foarte probabil, pentru a ne pune la încercare răbdarea sau credinţa. Sau pentru a ne da un alt dar spiritual, mai mare şi mai folositor.

Un sfânt din vechime compara realitatea, aşa cum o percepem noi, cu spatele unui covor. Ceea ce vedem noi, din vieţile noastre sau ale altora, sunt firele covorului, nodurile, cusăturile. Modelul, frumuseţea şi sensul deplin al covorului sunt pe partea cealaltă, şi le vom vedea abia la sfârşit. Un lucru pe care îl cerem poate să fie foarte dăunător, într-un anumit moment; dacă un copil se tăvăleşte pe jos pentru că părinţii nu-l lasă să sară în lac, asta nu înseamnă că părinţii trebuie să-l lase să se arunce în lac, doar pentru a-i face pe plac în acel moment. Deşi sunt convins că există deja experţi în parenting care ne vor sfătui să lăsăm copilul să se arunce în lac, în foc sau în prăpastie pentru a nu-i limita personalitatea şi a nu-i provoca traume. 😊

În sfârşit, contează iubirea pentru Dumnezeu – iar celui ce-l iubeşte pe Dumnezeu toate lucrurile, chiar şi refuzurile sau eşecurile aparente, i se întorc spre bine. Sunt multe exemple, în acest sens, în vieţile unor mari sfinţi.

Când cade avionul, orice ateu începe să se roage, spune o vorbă. Şi, în bunătatea sa, Dumnezeu ne ascultă şi atunci, şi ne primeşte rugăciunile chiar în acea stare deplorabilă. Dar puţini cunosc care este ierarhia corectă a rugăciunii. E adevărat că ne amintim, adesea, de Dumnezeu doar când avem nevoie de El. Cu toate astea, rugăciunile de cerere nu ar trebui să fie primele cu care ne îndreptăm spre Dumnezeu. Înaintea lor ar trebui să avem mereu, în gândul nostru, rugăciunile de mulţumire, pentru toate binecuvântările primite; şi rugăciunile de slavă, de preamărire a lui Dumnezeu.

Mai este un detaliu legat de Pericopa evanghelică de ieri, despre vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum, pe care îl amintesc în treacăt. Există o singură poruncă a lui Hristos pe care suntem obligaţi să o încălcăm. Iisus le porunceşte celor doi orbi „cu asprime“ să nu spună nimănui nimic despre binele pe care El l-a făcut. Aceasta este porunca pe care orice creştin este dator să o încalce în orice împrejurare – una dintre datoriile noastre principale este să vorbim lumii despre binele pe care l-a făcut Dumnezeu în vieţile noastre.

În sfârşit, se spune că, atunci când Dumnezeu pare să întârzie cu răspunsul la o rugăciune, acela este momentul când El ne ascultă cu cea mai mare atenţie.

Pe aceeaşi temă:

Esenţa Creştinismului – link aici
De ce avem nevoie de un scop? – link aici
Femeia – un „martor prost“? – link aici
Creştinismul – cea mai persecutată religie? – link aici  
Biserici prea pline pline, biserici prea goale – link aici
Trei gânduri la Duminica Tuturor Sfinţilor – link aici
O meditaţie înaintea Învierii Domnului – câte profeţii din Vechiul Testament se împlinesc în Iisus Hristos? – link aici
La răscruce. Eseu despre condiţia sinucigaşului – link aici
Dar despre problemele morale ale prezentului când vorbim? – link aici

Testul unei bune religii şi noile acuzaţii aduse domnului Vasile Bănescu – link aici

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite