De ce au dispărut nebunii simpatici? Asta e întrebarea care a răsărit în mine citind Statuie pentru Lulu? Nu vreau nici să exagerez, nici să insult pe cineva, dar cred că volumul despre Lulu va fi capodopera lui Cornel Udrea. 

Ce este un nebun? Nu vreau acum să mă afund în probleme filosofice foucaultiene şi să perorez despre graniţa străvezie dintre normalitate şi nebunie. O iau de bună că există cele două categorii şi întreb încă o dată: ce este un nebun? Mi se pare că este un outcast a cărui fiinţă spune foarte multe despre castul faţă de care el e out. Dacă mă gîndesc la Lulu, ajung la concluzia că acea comunitate din care el nu putea face parte a fost una profund umană, empatică cu nebunii pentru că de fapt toată lumea dorea să fie nebun, deci liber: liber prin nebunie. Un nebun shakespeare-ian care îi poate spune verde-n faţă lui Lear că e mai nebun decît el cu mult.

Lulu era un nebun al unei lumi care avea timp să facă glume cu el (adică de ea însăşi), să-şi rîdă de el — o lume care a avut timp de omenie. Care a avut timp împreună, ca o comunitate adevărată, nu ca în ziua de azi, cînd unii poate mai găsesc timp pentru outcaşti, dar nu toţi şi nu în acelaşi timp.

De ce au dispărut nebunii simpatici? Pentru că a dispărut lumea care i-a generat. Poate mai sunt, dar nu ne întîlnim toţi cu ei. Sau ei nu au o figură atît de inconfundabilă cum era cea a lui Lulu. 

Dar de bună seamă a dispărut şi dorinţa unitară. Atunci, toţi am vrut să fim liberi (mă rog, cel puţin aşa sper). Acum, cu toţii vrem altceva. Dorinţele s-au dispersat şi n-au cum să se întrupeze într-un singur om.

Multe ne-a mai luat libertatea asta.