Ce este Jihadul? Frumuseţe spirituală sau risc terorist?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Teroriştii islamici motivează mai mereu acţiunile lor criminale cu jihadul. Occidentul se întâlneşte cu acest concept fără voia lui şi fără a-şi bate capul prea mult cu el. Se vorbeşte de „ciocnirea civilizaţiilor“, iar termenii-cheie folosiţi par a fi „libertate“ şi „terorism“ (de către musulmani). De unde vine însă terorismul? Cum de reuşeşte el să adune zeci de mii de adepţi? Cum se spală creierele în islam?

Scurt istoric al jihadului

Termenul „jihad” apare în 164 de versete ale Coranului şi de 199 de ori în colecţia standard de învăţături ale Profetului islamic Mohamed (numită Bukhari).  Înţelesul lui este acela de „luptă,  rezistenţă”,  dar el conţine o rădăcină „jhad”,  care înseamnă „străduinţă, zbatere, silinţă”.  În Coran, el este adeseori folosit în sensul de „luptă cu ceva anume”. Cel care duce această luptă este numit „mujahedin”. Nuanţa de „război sfânt” apare mult mai târziu, fiind împrumutată de la cruciaţii creştini, care denumeau propriile lor campanii militare ca fiind un război sfânt, de eliberare a Locurilor Sfinte (Ierusalim) de ocupaţia islamică.

Această varietate de înţelesuri ale termenului „jihad” a generat,  de-a lungul timpului, două mari curente:

a) Jihadul Major (Interior).  El defineşte străduinţa fiinţei umane de a ajunge la echilibru, de a-şi stăpâni sinele în faţa decăderii şi ispitei. El se face prin diverse practici religioase (mărturisire de credinţă, rugăciune,  post, pelerinaj, milostenie)

b) Jihadul Minor (Exterior).  El defineşte străduinţa credinciosului musulman de a duce societatea la echilibru, o luptă pentru caracterul universal al islamului,  un concept asemănător cu ecumenismul creştin.

Cele două concepte îşi au însă originea în chiar viaţa întemeietorului islamului. Mahomed a fost un om evlavios, preocupat de cele spirituale, adeseori rugându-se şi postind,  care s-a inspirat mult din iudaism (de altfel Coranul are foarte multe puncte comune cu Vechiul Testament). La un moment dat,  a avut o experienţă în care îngerul Gabriel i-a descoperit textul cărţii sfinte: Coranul. Aşa devine lider spiritual.

Însă Mahomed a fost şi un lider politic şi militar. Istoria islamului începe cu un exod al lui Mahomed, de la Mecca la Medina, (fiind alungat de propriul trib pentru că se proclamase „trimis al lui Dumnezeu”) şi cu o campanie militară de recucerire a cetăţii Mecca.  De aceea, unii supuşi ai lui Mahomed înţeleg jihadul ca fiind un război pentru expansiunea islamului în întreaga lume.

Mai mult, islamul preia de la creştinism imaginea credinciosului care,  luptându-se spiritual pentru desăvârşire, este asemănat cu un soldat pregătit pentru război.  Din păcate, unii „soldaţi” ai lui Hristos sau ai lui Mahomed n-au pătruns metafora soldatului şi au rămas la imaginea clasică:  lupta cu arma în mână.  

Înţelesul spiritual (interior) al jihadului reapare cam la 150 de ani după Mohamed, timp în care islamul a cunoscut extinderea califatelor şi lupte militare pentru supremaţie. Învăţăturile lui Mahomed însă par a fi marcate de acest dublu caracter al jihadului. Mahomed însuşi ar fi spus,  întorcându-se de la o bătălie: „Ne-am întors de la micul jihad la marele jihad”,  pe care l-a definit ca „lupta împotriva sinelui”. În ală parte însă,  Mohamed ar fi spus că „Cel mai bun jihad este cel in care calul tău este ucis şi sângele tău este vărsat”.  Aşa se fundamentează martirajul islamic. Iar până la terorism mai e doar un pas,  diferenţa făcând-o modul de înţelegere al jihadului.

Care sunt riscurile?

La ora actuală islamul este o religie care ocupă al doilea loc din lume,  cu 1, 8 miliarde credincioşi ( 23% din populaţia planetei) şi care sunt împărţiţi în două mari grupări: suuniţi (90%) şi şiiţi (9, 8%).  Există însă şi o facţiune,  kharijiţii (0,2%) care reprezintă prima sectă a islamului, din care s-au spart apoi şi mai multe secte, aproape toate fiind extremiste.

La baza tuturor aceste schisme şi erezii islamice au stat nu atât deosebirile doctrinare cât lupta pentru conducerea politică.  Cum Coranul nu prevedea un succesor al lui Mahomed,  după moartea acestuia s-a pus problema succesiunii. Aşa au apărut califii: Abu Bakr, Umar şi Uthman,  Dinstinct de aceştia va apărea Ali (vărul şi ginerele lui Mahomed), care a fost contestat de Mu`awia (vărul lui Uthman).  Oamenii lui Ali s-au grupat ca şiiţi (shi`a – partida lui Ali),  iar ceilalţi au rămas ca suuniţi (păstrătorii tradiţiei).  Apoi, din siiţi s-au desprins şi kharjiţii,  care îl vor şi asasina pe Ali. Au urmat apoi diverse războaie între toate aceste grupări şi secte.

Această luptă pentru supremaţie politică a rămas şi în zilele noastre. Aşa numitul „Stat Islamic” nu face decât să continue „tradiţia” nefericită a luptelor pentru supremaţie.  Rezultat în 2013 din contopirea a două secte politice islamiste (organizaţia Al-Qaida din Irak, denumită tot Statul Islamic şi Frontul al-Nusra din Siria) a intrat sub conducerea lui Abu Bakr al-Bagdadi cu denumirea Statul Islamic în Irak şi Levant. Apoi,  Bakr a contestat conducerea Al-Qaida şi a început o campanie militară de expansiune în Siria şi Irak. Anul trecut,  cum deja se ştie,  a pronunţat restabilirea Califatului Islamic, care se vrea a fi o prelungire a Imperiului Otoman abolit în 1922.

Din acest moment, impactul acestei organizaţii devine planetar. Să explic. . .

Jurisprudenţa islamică vede lumea împărţită în două mari părţi,  în raport cu legea islamică: lumea musulmană, care se supune lui Allah şi restul lumii, (străinii) care trebuie adusă pe calea lui Allah, prin jihad.

La rândul ei, lumea străină de islam este împărţită în două mari categorii: „poporul Cărţii”, (popoare menţionate în Coran), adică evreii şi creştinii şi „idolatrii, păgânii”. Dacă primii sunt toleraţi (cu condiţia să accepte statutul de subordonaţi şi să plătească tribut – ceea ce făceau Ţara Românească şi Moldova sub stăpânire otomană) cei din urmă au doar trei alternative: îmbrăţişarea credinţei musulmane, sclavia sau moartea.

Dar până şi moartea are un dublu înţeles: cel spiritual şi cel material.  De pildă „omorâţi ispita” poate fi înţeleasă foarte uşor în chip extremist prin „omorâţi pe cel ce aduce ispita”.

Urmare a întregului expozeu de până aici, înţelegem de ce actualmente în islam avem trei mari tendinţe:

1. Tendinţa Mistică (sufiţii),  unde se pune accent doar pe jihadul major (interior).

2. Tendinţa Moderată (majoritară),  care foloseşte jihadul ca o luptă pentru extinderea islamului,  dar nu prin constrângere „Nu este silă în credinţă” afirmă Coranul,  în altă traducere „Nu există constrângere în religie, deoarece adevărul este vădit de minciună”. Totuşi, există şi aici o puternică identitate: atunci când statul islamic este agresat se declanşează războiul de apărare.

3. Tendinţa Activist-Extremistă care luptă cu secularizarea islamului şi care consideră chiar şi pe musulmanii moderaţi ca fiind necredincioşi. Totodată, practică destabilizarea politică, recomandând nesupunerea faţă de liderii musulmani care nu impun legea islamică (shari`a) în toate domeniile. 

Aici se încadrează şi Statul Islamic al Irakului şi Levantului care,  înainte de a se lupta cu Occidentul, s-a luptat cu islamiştii moderaţi,  torturându-i şi impunându-le reguli absurde chiar şi pentru Al-Qaida (doar imamii pot cheltui banii Califatului; rugăciunea obligatorie la moschee; fără droguri, alcool, tutun şi carne de porc; ţinută extremă pentru femei; interzicerea anumitor materii şcolare gen filosofia, muzica, sportul; pedepse şi torturi pentru vinovaţi, etc. ). Apoi,  a trecut la lupta cu Ocidentul,  visând la măreţia Imperiului Otoman şi închipuindu-şi că poate să-l depăşească. Sunt convins că dispariţia lui Abu Bakr al-Bagdadi va duce şi la diminuarea mişcării,  dar nu şi la dispariţia luptelor pentru putere. Din păcate, extremişti se vor găsi dintotdeauna,  în toate religiile.

Prin urmare,  dincolo de luptele interne ale islamului, există riscul major ca grupări cu viziuni extremiste asupra jihadului,  gen Statul Islamic, folosindu-se chiar şi de tendinţa moderată, să declanşeze un război de tip terorist la adresa Occidentului, pe care îl consideră ca fiind un necredincios care a atacat spaţiul tradiţional al islamului, mai ales prin cultura seculară.  

Aşa se explică de ce în înregistrările făcute de jurnalişti în interiorul Statului islamic găsim ameninţări de genul: „Vă vom invada aşa cum ne-aţi invadat şi voi”.  „Vă vom lua  prizoniere femei aşa cum şi voi le-aţi luat pe ale noastre”. „Vă vom lăsa copiii orfani, aşa cum şi voi aţi făcut cu ai noştri”. 

La fel de riscantă rămâne însă şi folosirea terorismului ca vector de control şi supraveghere din partea autorităţilor (vezi reluarea discuţiilor pe Legea Big-Brother).  Domnilor, nu suntem toţi terorişti.  Nu puteţi încălca prezumţia de nevinovăţie atât de făţiş.

Finanţarea terorismului este şi ea un subiect sensibil pe agenda internaţională. Infrastructura militară a extremiştilor islamişti n-ar exista dacă ea n-ar fi alimentată de anumiţi parteneri interesaţi de păstrarea acestor ameninţări. Ei se preocupă de vânzarea de armament către nişte oameni cu o educaţie suficient de precară încât, la un moment dat, să întoarcă armele chiar împotriva lor.

În fine, pare că însăşi cultura mediatică occidentală alimentează violenţa. Crimele teroriste zguduie conştiinţa societăţii vestice.  Din păcate, sentimentul nu este la fel de pătrunzător atunci când vine vorba de propagarea violenţei pe canalele mediatice chiar în interiorul vestului, deşi aceasta face destule victime, mai ales în rândul copiilor şi adolescenţilor.

Şi totuşi, jihadul poate fi înfrumuseţat,  atunci când este interiorizat,  de aceea islamiştii nu trebuie judecaţi la grămadă,  ci făcute delimitările necesare,  aşa cum şi majoritatea islamiştilor se delimitează de acţiunile teroriste.

Iar dacă vorbim de „ciocnirea civilizaţiilor” nu cred că mai este vremea confruntării între Orientul islamic şi Occidentul creştin ci, cel mult,  o confruntare între Extremiştii islamişti şi Occidentul presupus „ateu şi invadator”.

Dar, ca să închei într-o notă creştină, cred că cel mai frumos jihad ar fi iubirea vrăjmaşului. Şi mai multă educaţie, oferită unor oameni uşor de manipulat religios pentru interese politice. Atunci s-ar mai diminua luptele pentru putere, dorinţele de convertire forţată şi, implicit, terorismul. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite