Ce citim de Paşte: „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste“, de Andrei Pleşu

"Cu parabolele lui Iisus suntem în teritoriul naraţiunii care se substituie argumentaţiei", spune Andrei Pleşu

În Vinerea Mare, în zilele premergătoare sărbătorii Învierii Domnului şi de Paşte, vă recomandăm să lecturaţi din cartea lui Andrei Pleşu, "Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste". Volumul a fost distins cu Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2012. Vă prezentăm fragmente din prefaţa semnată de Andrei Pleşu în volumul publicat de Editura Humanitas.

Prefaţă de Andrei Pleşu

Şi El le-a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celor din afară toate li se fac în parabole. (Marcu)

Există întrebări cărora li se poate răspunde prompt şi pertinent. De la cele ale experienţei curente („Care metrou merge la gară?“, „Câte minute trebuie să fiarbă un ou ca să rămână moale?“, „Ce număr porţi la pantofi?“ etc.) până la cele ale expertizei ştiinţifice („Ce este legea gravitaţiei?“, „Ce diferenţă este între mişcarea de rotaţie şi mişcarea de revoluţie a pământului?“, „Ce este un logaritm?“ „În ce constă teoria evoluţionistă a lui Darwin?“). Există şi întrebări, cele ale primei copilării, care par simple sau suprarealiste, dar al căror răspuns solicită mai curând talentul metafizic sau fantezia: „Cum ştim dacă o râmă care nu se mişcă doarme sau e trează?“, „De ce pisicile miaună şi câinii latră?“, „De ce bunica e bătrână şi mama e tânără?“, „De ce are mâna cinci degete?“, „Cine a inventat somnul?“ etc. Există, în sfârşit, întrebările „mari“, întrebările ultimative, cărora îmi place să le spun „ruseşti“, căci fac substanţa multor insomnii dostoievskiene:

„Ce este fericirea?“, „Există viaţă după moarte?“, „De ce există răul?“, „Ce e iubirea?“, „Care e sensul vieţii?“, „În ce constă înţelepciunea?“ ş.a.m.d. Problema e că tocmai acestor întrebări – esenţiale pentru o mai bună înţelegere a destinului individual, a dramei umane, a rosturilor universale – nu li se poate da nici un răspuns. Sunt întrebări definitive, inevitabile şi mute.

În cazul acesta – spun unii filozofi şi logicieni – întrebările de acest tip nu trebuie puse: sunt un mic delir de limbaj, fără soluţie consistentă. Alţii cred că ele sunt totuşi legitime – dacă nu chiar imperative –, dar că nu li se poate răspunde riguros, liniar, argumentativ. Cu alte cuvinte, ele nu trăiesc din răspunsurile pe care le pot suscita, ci din însăşi substanţa lor interogativă. E bine să fie puse şi e bine să nu capete răspuns. Pe de altă parte, răspunsul poate veni nu doar ca satisfacţie cognitivă, ca lămurire a nedumeririi sau curiozităţii întrebătoare, ci şi ca suspendare a întrebării.

Întrebarea poate fi, aşadar, evacuată, printr-un răspuns care o dizolvă nu prin explicaţie, ci prin subminarea relevanţei ei: răspunzi în aşa fel, încât întrebarea nu se mai pune. Dar sunt cel puţin trei feluri de a suspenda o întrebare: A. Încetezi să o mai pui, fiindcă de fapt nu vrei să afli răspunsul (Max Frisch: „Noi nu vrem nici un fel de răspuns, vrem doar să uităm întrebarea“). B. Îi răspunzi (când se poate) „ştiinţific“ şi, procedând astfel, o anulezi ca întrebare. (Omul de ştiinţă „rezolvă“ întrebarea, o transformă în „problemă“ soluţionată şi, ca atare, pusă de o parte, „clasată“. Când ştii răspunsul şi îl poţi formula limpede, întrebarea devine caducă. Nu mai ai motive să prelungeşti indefinit reflecţia asupra ei). C. Cufunzi întrebarea în „mările calde ale vieţii“, o complici, refuzi monotonia răspunsului gata făcut. Nu propui un răspuns geometric, ci o analogie, o metaforă, un „ocoliş“ transfigurator. Pentru întrebările „ruseşti“ e cea mai adecvată soluţie. Singura. În loc să spui, savant: „uite cum stau lucrurile!“, spui: „hai mai bine să-ţi spun o poveste“. Întrebările „mari“ sunt, de regulă, lotul religiilor. Şi „poveştile“ la fel. Patericul (colecţie de pilde şi apoftegme ale Părinţilor deşertului), istorioarele şi koan-urile zen, snoavele hasidice sunt, toate, încercări de a reacţiona adecvat şi edificator faţă de întrebările fără răspuns garantat şi greu sistematizabile după tabieturile raţiunii curente.

Sunt modalităţi de a trăi cu lipsa răspunsului univoc, indicaţii de parcurs, auxilii ale căii, mai mult decât definiţii ale capătului de drum. Mesajul lor nu e niciodată direct previzibil: hermenutica lor se vrea – şi este – infinită. Nu astâmpără interogaţia, ci o întreţin, amplificând o prin surpriză, paradox şi mister.

Cu parabolele lui Iisus suntem, de asemenea, în teritoriul naraţiunii care se substituie argumentaţiei. Adevărul lor nu se lasă expus sistematic, nu se constituie într-o doctrină de catedră, într-un „îndreptar“ didactic. Ele spun întotdeauna mai mult decât spun şi, de multe ori, altceva decât par să spună. Aceasta e însăşi esenţa poveştii, în contrast cu enunţul strict intelectual. Nu Iisus a inventat acest fel de a vorbi (deşi, cum vom vedea, i-a dat utilizări insolite). Parabolele erau o „tehnică“ pedagogică foarte răspândită în mediul iudaic. [...]

În cartea de faţă, va fi vorba despre poveştile spuse de Iisus (şi consemnate în Noul Testament), în efortul Lui de a-i familiariza pe cei din jur cu metabolismul „Împărăţiei“ Sale. „Sarcina“ pe care şi-o asumă e imposibilă, aşadar e pe măsura divinităţii Sale: are de vorbit despre lucruri inevidente, dinaintea unui auditoriu pestriţ, „nespecializat“ şi, în genere, neşcolit, are de oferit ajutor, fără să cadă în reţetă şi abuz doctrinar, şi are de dat nu doar materie de reflecţie, ci şi motivaţie de viaţă, suport existenţial.  (Copyright Editura Humanitas)

Andrei Pleşu a scris "Despre frumuseţea uitată a vieţii"

Andrei Pleşu a absolvit Facultatea de Arte Plastice, Secţia de istoria şi teoria artei. A obţinut doctoratul în istoria artei la Universitatea din Bucureşti, cu teza Sentimentul naturii în cultura europeană. Lector universitar (1980–1982) la Academia de Arte Plastice, Bucureşti (cursuri de istorie şi critică a artei moderne româneşti). Profesor universitar de filozofie a religiilor, Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti (1991–1997). Este fondator şi director al săptămânalului de cultură Dilema (ulterior Dilema veche), fondator şi preşedinte al Fundaţiei Noua Europă şi rector al Colegiului Noua Europă (1994), membru al World Academy of Art and Science şi al Académie Internationale de Philosophie de l’Art, dr. phil. honoris causa al Universităţii Albert Ludwig din Freiburg im Breisgau şi al Universităţii Humboldt din Berlin, Commandeur des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d’Honneur.

Scrieri: Călătorie în lumea formelor, Meridiane, 1974; Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană, Univers, 1980; Humanitas, 1992; Francesco Guardi, Meridiane, 1981; Ochiul şi lucrurile, Meridiane, 1986; Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului, Cartea Românească, 1988; Humanitas, 1994 (trad.: franceză, germană, suedeză, maghiară, slovacă); Jurnalul de la Tescani, Humanitas, 1993 (trad.: germană, maghiară); Limba păsărilor, Humanitas, 1994; Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Humanitas, 1996; Eliten – Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin–New York, 2001; Despre îngeri, Humanitas, 2003 (trad.: franceză, maghiară, germană, engleză, polonă); Obscenitatea publică, Humanitas, 2004; Comèdii la Porţile Orientului, Humanitas, 2005; Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri, Humanitas, 2006; Note, stări, zile, Humanitas, 2010; Despre frumuseţea uitată a vieţii, Humanitas, 2011; Faţă către faţă, Humanitas, 2011; Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Humanitas, 2012; Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri, Humanitas, 2013; O idee care ne suceşte minţile (în colaborare cu Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici, Humanitas, 2014; Dialoguri de duminică (în colaborare cu Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2015); numeroase studii şi articole în reviste româneşti şi străine.