Dacă stau să ascult părerile despre blestem, exprimate prin presa de can-can, de către tot soiul de ocultişti, vizionari, astrologi, ba chiar şi pretinşi teologi, am senzaţia că viaţa mea devine o cuşcă a predestinaţiei. Libertatea îmi este furată, terfelită, desconsiderată sau, mai grav, eliminată total, întrucât mai toţi „experţii” au cam acelaşi punct unilateral de vedere: blestemul este ceva total necontrolabil şi dacă pică pe mine, sunt terminat. N-am ce-i face, nu-i pot opune rezistenţă în vreun fel. Ăsta e destinul, nenică! Fie vibraţie negativă, moştenire din generaţii anterioare, plimbare a planetelor prin spaţiu, lucrare a duşmanilor sau ce li s-o mai năzări “experţilor”, blestemul pare cea mai fatală armă spirituală cu care diferite forţe oculte se luptă cu mine, doar-doar mă vor distruge.

Paradoxal e că după ce “clarvizionarii” îmi construiesc această imaginară apocalipsă personalizată a vieţii, nu ştiu cum se face că apar alţi „experţi”, plini de „puteri” care mai de care mai para-normale, care se oferă să intervină pentru a deturna nenorocirea de pe capul meu. La nevoie, dacă mă arăt sceptic, se apelează şi la lucruri bisericeşti, pentru a îmbunătăţi decorul: apă sfinţită, busuioc, icoane etc. Oricum, decorul este schimbabil, după preferinţele clientului. Chiar eu am avut prilejul să am de-a face cu tot felul de „dezlegători, ghicitoare şi lucrătoare cu magie albă”, care-mi promiteau la telefon marea cu sarea, la costuri de rămâneai doar cu sarea. Poate cândva ne vom distra cu nişte înregistrări pe tema asta.

Concluzionând până aici, aş putea spune că nici blestemul nu mai este ce a fost odată, învăţătura corectă despre el fiind deformată la maxim de aceşti „blestemologi”.

Acum, să trecem la chestiuni serioase.

Ce este, de fapt, blestemul?

În realitate, blestemul nu este decât o stare de vrăjmăşie, de lipsă de armonie şi comuniune dintre Dumnezeu şi om. Este o prăpastie pe care omul o sapă între el şi binefacerile lui Dumnezeu, prin practicarea păcatului. Pe scurt: blestemul este lipsa binecuvântării şi dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.

Aparent, chiar şi în Scriptură pare că Dumnezeu este cel ce decide blestemul. Din fericire, este valabil doar pentru naivi şi superstiţioşi. În realitate, Dumnezeu nu doreşte blestemul, ci doar îl constată. Singura metodă prin care blestemul vine asupra cuiva este împotrivirea la poruncile lui Dumnezeu prin fapte rele (de pildă, în Vechiul Testament, mânia şi furia atrag blestemul) sau chiar hulirea divinităţii ori apostazia. De aceea,  blestemul este văzut şi ca o anatemă sau ca o excomunicare (vezi Dicţionarul de Sinonime, 2002) de la faţa lui Dumnezeu.

În Vechiul Testament, Dumnezeu zice către Israel aşa: “Iată, eu vă pun astăzi înainte binecuvântare şi blestem: Binecuvântare veţi avea dacă veţi asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru, pe care vi le spun eu astăzi; iar blestem, dacă nu veţi asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru.” În altă parte zice: “viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi.” Proorocul David va constata că “blestemaţi sunt cei ce se abat de la poruncile Tale”, iar înţeleptul împărat Solomon va zice şi el: “În casele necredincioşilor este blestemul lui Dumenezeu, dar curţile celor drepţi se binecuvintează.”

De unde vine, aşadar, blestemul?

De la noi înşine, prin însoţirea cu păcatul. Îl putem numi, mai forţat vorbind, auto-blestem, deoarece singurul factor declanşator al lui sunt deciziile noastre imorale.

Blestemul nu poate veni de la Dumnezeu,  căci este imposibil ca El, Cel care „a schimbat blestemul în binecuvântare”, cum spune Neemia Proorocul, să dorească răul omului. Dimpotrivă, cu totul altcineva doreşte răul omului: diavolul, numit şi “Satan”, adică “cel ce se împotriveşte” . Este şi motivul pentru care primul blestem din istorie vine ca certare făcută şarpelui, chip al diavolului, care din începuturile sale s-a împotrivit lui Dumnezeu, vrând, din mândrie, să-I ia locul. Despre aceasta spune Hristos Însuşi: “Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer,” dar şi Profetul Isaia, care detaliază: “Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: "Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu...Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi". Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului!”

Dar diavolul nu poate face nimic fără voia noastră, motiv pentru care doreşte să ne determine să greşim, prin toate mijloacele. “Fă mereu ceva bun, ca diavolul să te găsească ocupat”  spunea un părinte al pustiei, Ieronim. La cei superstiţioşi, frica îi este aliatul cel mai bun, căci prin frică reuşeşte să instaureze o teroare a blestemului, o ameninţare permanentă că blestemul poate veni asupra lor, fără voia lor.

Însă Proorocul David va constata despre omul blestemat că singur îşi cheamă blestemul, prin depărtarea de Dumnezeu: Şi a iubit blestemul şi va veni asupra lui; şi n-a voit binecuvântarea şi se va îndepărta de la el. Alegând răul, omul va trebui să suporte consecinţele, care nu pot fi deloc bune: şi s-a îmbrăcat cu blestemul ca şi cu o haină şi a intrat ca apa înlăuntrul lui şi ca untdelemnul în oasele lui.

Mai limpede spus, toată viaţa celui ce practică păcatul devine un chin. „Iar dacă nu vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău şi nu te vei sili să împlineşti toate poruncile şi hotărârile Lui pe care îi le poruncesc eu astăzi, să vină asupra ta toate blestemele acestea şi să te ajungă:  Blestemat să fii tu în cetate şi blestemat să fii tu în ţarină; Blestemate să fie grânarele tale şi cămările tale; Blestemat să fie rodul pântecelui tău şi rodul pământului tău, rodul vacilor tale şi rodul oilor tale; Blestemat să fii tu la intrarea ta în casă şi blestemat la ieşirea ta din casă; Să trimită Domnul asupra ta blestem, tulburare şi necaz în tot lucrul mâinilor tale pe care te vei apuca să-l faci, până vei fi stârpit şi până vei pieri curând, pentru faptele tale rele şi pentru că M-ai părăsit.”

Prin urmare, blestemul nu se „lipeşte” decât de cel se împotriveşte şi părăseşte pe Dumnezeu. Altfel, de ce ar fi blestemat cel ce Îl caută pe Dumnezeu? Zice tot Scriptura: blestemul fără pricină nu nimereşte. De aceea, blestemul poate fi evitat, sau chiar alungat, prin îndreptare, deşi o grămadă de pseudo-teologi se străduiesc să îl prezinte ca fiind predestinat. Ceea ce este contrar Ortodoxiei.

Nuanţele blestemului

Spuneam însă că există chiar în Scriptură situaţii când pare că Dumnezeu decide blestemul, dar, în realitate, îl constată. Situaţia este similară cu pronunţarea unei decizii judecătoreşti. Ea nu vine din dorinţa judecătorilor de a face rău celui judecat, ci este doar un răspuns la o situaţie creată de către cel judecat. Sau, dacă vreţi altă analogie, este ca şi la stabilirea unei legi: pentru cei ce o încalcă, ea conţine şi pedepse, deşi nimeni nu doreşte încălcarea ei.

Aşa trebuie înţelese toate situaţiile în care Dumnezeu pare că stabileşte  din voia Lui cine este blestemat şi cine nu. La fel şi în cazurile în care părinţii pare că aruncă blesteme asupra copiilor (Canaan este blestemat de Noe, iar Iacov se teme de blestemul tatălui său). Situaţia este similară şi în pasajele în care citim cum unele personaje biblice pronunţă blesteme asupra altor persoane sau situaţii.

Iată, de pildă, un exemplu mai cunoscut din Vechiul Testament când Dumnezeu pronunţă, în Legea lui Israel 12 blesteme:

  • „Blestemat să fie cel ce va face idol cioplit sau turnat, lucru de mână de meşter şi urâciune înaintea Domnului şi-l va pune la loc tainic! La aceasta tot poporul să răspundă şi să zică: Amin!
  • Blestemat să fie cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa! Şi tot poporul să zică: Amin!
  • Blestemat să fie cel ce va muta hotarul aproapelui său! Şi tot poporul să zică: Amin!
  • Blestemat să fie cel ce va abate pe orb din drum! Şi tot poporul să zică: Amin!
  • Blestemat să fie cel ce va judeca strâmb pe străin, pe orfan şi pe văduvă! Şi tot poporul să zică: Amin!
  • Blestemat să fie cel ce se va culca cu femeia tatălui său, că a ridicat poala hainei tatălui său! Şi tot poporul să zică: Amin!
  • Blestemat să fie cel ce se va culca cu vreun dobitoc! Şi tot poporul să zică: Amin!
  • Blestemat să fie cel ce se va culca cu sora sa, fiica tatălui său, sau fiica mamei sale! Şi tot poporul să zică: Amin!
  • Blestemat să fie cel ce se va culca cu soacra sa! Şi tot poporul să zică: Amin! Blestemat să fie cel ce se va culca cu sora femeii sale! şi tot poporul să zică: Amin!
  • Blestemat să fie cel ce va ucide în ascuns pe aproapele său! Şi tot poporul să zică: Amin!
  • Blestemat să fie cel ce va lua mită, ca să ucidă suflet şi să verse sânge nevinovat! Şi tot poporul să zică: Amin!
  • Blestemat să fie tot omul care nu va plini toate cuvintele legii acesteia şi nu va urma după ea! Şi tot poporul să zică: Amin!"

De remarcat aici rolul foarte precis al cuvântului „Amin”, care înseamnă „aşa să fie”, „cu adevărat”. Exact ca la stabilirea unei legi sau la pronunţarea unui proces sau a unei licitaţii. Ţineţi minte ciocănelul? Acel „poc” parcă spune: s-a stabilit, aşa să fie.

Cum se raportează creştinul la blestem?

Ultima redută a pseudo-teologilor, care se încăpăţânează să sperie lumea cu ameninţarea blestemelor predestinate, este încercarea de a-L prezenta pe Hristos ca Unul ce ar blestema. În fapt, Dumnezeu fiind, Hristos nu decide,  ci doar pronunţă, cum am mai scris. Chiar şi în momentul în care El pare că blesteamă un smochin, nu avem de-a face decât cu o pildă, prin care Dumnezeu ne atrage atenţia că aşteaptă de la noi tot timpul să fim roditori ai binelui, în caz contrar, ne aşteaptă uscarea şi tăierea de la rădăcină. În acest sens, ne avertizează că cei ce nu vor fi găsiţi vrednici la Judecată, vor auzi teribilele cuvinte-sentinţă: “Nu vă cunosc pe voi... duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor!” Încă o dată, se vede foarte clar că blestemul vine din faptele noastre rele, din pricina cărora nu vom fi cunoscuţi ca urmaşi şi fii ai Domnului. Aviz aşadar demagogilor şi fariseilor din toate zonele sociale.

Revenind însă la „clarvăzătorii” destinelor blestemate, care mai au şi îndrăzneala să se dea credincioşi (cui oare?), constat cu stupoare cum ei uită subit ceva elementar. Hristos îndeamnă pe creştini (care sunt făcuţi după chipul Său) să împlinească exact contrariul, când este vorba de blestem: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.”

La rândul său, Sf.Apostol Pavel insistă ca creştinii să nu blesteme sub nicio formă, chiar şi când dau de necazuri: “Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi!” Chiar şi blestemele invocate în Moliftele Sf.  Vasile cel Mare nu sunt decât tot nişte pronunţări asupra diavolului şi chemări ale puterii lui Dumnezeu spre îngrozirea şi punerea lui pe fugă, pentru a nu vătăma sufletele pecetluite întru Sf. Treime. Fundamentarea lor este chiar biblică, când Arhanghelul Gavriil, împotrivindu-se diavolului pentru trupul lui Moise, nu-l huleşte ci îi spune: “Să te certe pe tine Domnul!". Acesta este sensul real al Moliftelor („rugăciuni”, din slavonă), Nicidecum cel pe care unii aşa-zişi duhovnici îl visează atunci când cred că Biserica are rugăciuni ce pot fi folosite spre blestemarea omului. Nici un preot nu poate cere de la Dumnezeu blestem asupra semenului, căci este contrar canoanelor. Aaa, desigur, dacă doar constată că unii se comportă ca nişte blestemaţi şi se pronunţă eclesial...asta e altceva. Dar că au ei puterea să blesteme...asta e doar înşelare a minţii lor. Tocmai de aceea,  pentru cei ce blesteamă (cu mintea sau cu vorba), Biserica are rugăciuni ce li se aplică tocmai lor,  ca unii ce au greşit, rostind cuvinte fără rost. De altfel, paleta expresiilor ce aduc a blestem este destul de bogată: „fire-ai al..(celui rău)., du-te...(la cel rău), arză-te-ar focul (iadului), mânca-te-ar viermii, lovi-te-ar boala...ba chiar şi una de-a dreptul vicleană: cânta-ţi-ar popa.

Dar nimic din toate astea n-au legătură cu Dumnezeu. Dimpotrivă, intenţia Lui este de a ne scoate din blestemul păcatului, ceea ce se vede foarte clar şi din felul în care se vor sfârşi veacurile. În Împărăţia lui Dumnezeu „Nici un blestem nu va mai fi”, după cum spune Apocalipsa Sf. Ioan. Iar Sfinţii Părinţi compară adesea pe cel blestemat cu un prizonier al propriilor păcate: Cei ce trăiesc în păcate nu se deosebesc cu nimic de cei morţi,  spunea Sf.  Ioan Gură de Aur. Dar chiar şi aceştia se pot îndrepta, prin pocăinţa necesară.

Însă... cine stă să citească toată Scriptura în vremurile astea grăbite, când nevoia de audienţă şi de clientelă superstiţioasă este capabilă să genereze rapid profituri astronomice? Vă mai amintiţi ce bani au dat unele „vedete” pe la nu ştiu ce vrăjitoare d-astea, care cică umblă „cu magia albă”? De parcă ar exista drac sfânt...Ocultismul tot cale diavolească rămâne, indiferent  cât de bine intenţionat va fi. Păi drumul către iad nu cumva este pavat cu intenţii bune? Mai ales când vrăjitoarele se dau măicuţe specialiste în “blestemologie”...iadul pare şi mai sclipitor. Remember: iadul nu este altceva decât lipsa Raiului, a Împărăţiei dragostei veşnice, motiv pentru care este un loc al singurătăţii egoiste şi chinuitoare.

Prin urmare, frate creştine, fii curajos şi liber să alegi binele, căci doar Adevărul ne eliberează! Blestemul nu te va ajunge decât dacă te vei lipsi de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea (păcatului şi a morţii), ne cheamă cu dragoste, Hristos, Cel ce, pentru a ne scoate din blestem, pe Cruce S-a făcut blestem... (Galateni 3, 13).

În cazul acesta, ce ar mai avea de comentat ”blestemologii“?