Ce bine-ar fi, dragă Andrei,

dacă moartea s-ar mula pe comparaţii şi metafore superbe,

durerea nu ne-ar durea,

pierderea nu ne-ar pierde,

mahmuri ce suntem după băuta vieţii.

 

Ce bine-ar fi, 

dacă oamenii care se-întîlnesc şi se plac

ar deveni prieteni instantaneu,

fără să fie nevoie de întîlniri, 

de chefuri, de fete, de conferinţe, de beri,

fără ca folderul „experienţe comune” să fie umplut cînd şi cînd.

 

Ce bine-ar fi, Andrei dragă,

dacă măcar prietenii care nu s-au cunoscut niciodată

ar trăi pînă la adînci bătrîneţi —

dacă nu ei, cine?