Către un prieten pe care nu l-am cunoscut. Andrei Bodiu (1965-2014)

Ieri a murit poetul Andrei Bodiu. Ne-am întîlnit o singură dată, n-am nici amintirile, nici tupeul să mă consider prietenul lui. (În paranteză fie spus, cît de rapid-necruţător ne preschimbă moartea experienţele de ieri în amintirile dureroase de azi! Se sparie gîndul.) Pot spune însă, cu toată sinceritatea, că am fost bulversat de ştire. Bulversat, îndurerat, rănit. M-am plimbat prin Cluj cu rana asta-n mine, după care am scris cele de mai jos.

Ce bine-ar fi, dragă Andrei,

dacă moartea s-ar mula pe comparaţii şi metafore superbe,

durerea nu ne-ar durea,

pierderea nu ne-ar pierde,

mahmuri ce suntem după băuta vieţii.

Ce bine-ar fi, 

dacă oamenii care se-întîlnesc şi se plac

ar deveni prieteni instantaneu,

fără să fie nevoie de întîlniri, 

de chefuri, de fete, de conferinţe, de beri,

fără ca folderul „experienţe comune” să fie umplut cînd şi cînd.

Ce bine-ar fi, Andrei dragă,

dacă măcar prietenii care nu s-au cunoscut niciodată

ar trăi pînă la adînci bătrîneţi —

dacă nu ei, cine?