După ce, timp de mai bine de o jumătate de secol, fusese dat dispărut de cercetătorii culturii populare, Dragobetele a reapărut, în anii ˈ90, ca un personaj mitologic cu trăsături confuze, al cărui rol era acela a-i ţine piept invadatorului Sf. Valentin, a cărui sărbătoare era considerată amuzantă atât de tineret, cât şi de unii reprezentanţi ai autorităţilor locale în căutare de popularitate. În încercarea de a configura o personalitate pentru favoritul lor, adepţii Dragobetelui au realizat o serie întreagă de însăilări entuziaste, însă adeseori neinspirate, care atribuie zilei de 24 februarie multe şi diferite elemente preluate de la alte sărbători. În pofida acestor eforturi, Dragobetele nu a reuşit să se transforme într-o sărbătoare cu un conţinut bine definit. Mai mult decât atât, în pofida preferinţelor manifestate astăzi pentru data de 24 februarie, Dragobetele tradiţional nu are o dată foarte clară, existând o foarte mare probabilitate ca el să fi fost, în realitate, un personaj legat de sărbătoarea Mărţişorului.

Data Dragobetelui

Una dintre marile probleme ale Dragobetelui este data acestuia, sau mai degrabă absenţa ei. Pentru o sărbătoare importantă, datele sunt mult prea multe, şi prea diferite. Data de 24 februarie, preferată de autohtoniştii de astăzi, a fost aleasă în mod evident pentru a fi cât mai apropiată de Sf. Valentin, cu scopul de a transforma Dragobetele într-un concurent al acestuia. Trebuie să spunem, însă, că menţiunile istorice care plasează sărbătoarea Dragobetelui pe 1 Martie sunt cu ceva mai numeroase, implicând existenţa unei legături între acesta şi sărbătoarea Mărţişorului. O legătură confirmată, de altfel, şi de faptul că Dragobetele este un personaj al scenariului mitologic trasat în jurul cunoscutei legende a Babei Dochia. Lucrurile sunt însă departe de a fi prea simple, pentru că în unele zone din Muntenia se considera că data Dragobetelui era 3 martie, în timp ce o menţiune din chestionarele lui Densuşianu plasează Dragobetele de-a dreptul în ziua de 25 martie. Pentru a face lucrurile şi mai complicate, Traian German ne spune că, în Transilvania, Dragobetele este marcat pe data de 24 februarie după stilul vechi,  fapt care ne conduce, pentru secolul al XIX-lea, după calendarul gregorian (stilul nou), la datele de 8 martie pentru anii normali sau 7 martie pentru anii bisecţi. Menţiunea lui German este una destul de importantă, datorită faptului că, potrivit informaţiilor transmise de acesta, în ziua de Dragobete erau făcute predicţii meteorologice, astfel încât era esenţială identificarea exactă a acesteia. Este, practic, aproape imposibil să stabilim, pe baza informaţiilor de astăzi, care era data acestei sărbători, iar explicaţiile unor interpreţi ai fenomenului, care pretind a şti că era vorba despre o sărbătoare cu dată mobilă, nu lămuresc lucrurile mai deloc, pentru că nu ne-a fost încă dezvăluită regula pe baza căreia era stabilită data acesteia.

Conţinuturi

Ceea ce ni se spune că se întâmpla de Dragobete – fetele merg în grupuri să culeagă flori, fetele fac apă de dragoste din zăpada topită în această zi, fetele şi flăcăii se prind surori şi fraţi, fetele şi flăcăii culeg rădăcini (rizomi) de homan/oman/iarbă mare, mamele leagă la gâtul copiilor un şnur împletit de culori alb şi roşu  etc. – sunt, în mare parte, elemente preluate de la alte sărbători, cum ar fi Mărţişorul sau Sântoader. Ca elemente proprii, putem reţine caracterizarea Dragobetelui ca un personaj iubăreţ şi fără astâmpăr, care bântuie prin păduri şi  pedepseşte fetele şi femeile care lucrează de ziua lui, ruşinându-le şi, de asemenea, rolul important acordat în această zi păsărilor şi măsurile de protejare a acestora. Este destul de clar, în general, că Dragobete nu are nici un înţeles de unul singur. El face parte din povestea Dochiei, care este povestea Mărţişorului. Există numeroase mărturii care ne trimit cu destulă claritate în această direcţie. Căutând să regăsească logica calendarului tradiţional, Bogdan Petriceicu Haşdeu a ajuns să atribuie Dragobetelui un rol important, comparabil cu acela al sărbătorii Sf. Andrei. După Haşdeu, Dragobetele, sărbătorit pe 1 martie, este „cap de primăvară şi întâie babă”, în timp ce Sf. Andrei, sărbătorit pe 1 decembrie, este „cap de iarnă”. Iar un răspuns din Ardeal la chestionarul lui Nicolae Densuşianu precizează: „La Dragobete, ţărancele, ca să nu prindă soarele pe copiii lor, le leagă de gât un şinorel din arnici roşu împletit cu bumbac alb”.

Dragobete a mai fost „descoperit” odată

Actuala descoperire a Dragobetelui nu este însă prima. Acest personaj mitologic a mai fost descoperit o dată, la sfârşitul secolului al XIX-lea, de Haşdeu, Bolintineanu, Coşbuc şi alţii, care au încercat să îl transforme într-un zeu dacic al iubirii, într-un Cupidon autohton. Să ne reamintim versurile unei producţii literare nu foarte reuşite a lui Bolintineanu, poema epică naţională Traianida, publicată în anul 1870, în care Dragobete stă la masă cu Zamolxe, alături de o Dochie cu umerii golaşi: „Pe un tron aurit apăru Zamolxis/ Zeii şi zeele dulci prin zimbiri/ Stau împrejurul său, nuzi cu picioarele/ Pe lese fragede de trandafiri/ La dreapta zeului lângă Eudochia/ Nudă cu umerii sta Dragobete”. Nici măcar în această epocă, însă, Dragobetelui nu i s-a putut da suficientă consistenţă, astfel încât el a fost, în cele din urmă, uitat.

Prima atestare a Dragobetelui?

Informaţia potrivit căreia ar exista o primă atestare a Dragobetelui în anul 1774 este, din păcate, greşită. Nicolae Iorga a publicat, într-adevăr, în anul 1906 o însemnare de carte cu conţinutul „Ziua de Dragobete. Vreme timpurie”, făcută pe un Triod penticostar tipărit în anul 1774, aflat în proprietatea bisericii din Calbor (jud. Braşov). Evident, însemnarea nu a fost însă făcută în anul apariţiei cărţii, ci mai târziu, cel mai probabil pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Această însemnare este însă importantă dintr-un alt punct de vedere: ea ne confirmă faptul că, în special în Transilvania, ziua de Dragobete avea un rol important pentru predicţiile meteorologice făcute cu ocazia ei. Aceasta înseamnă că data era una bine stabilită şi cunoscută. Şi mai înseamnă, evident, ceva: că Dragobetele nu era doar o sărbătoare oltenească, aceasta fiind cunoscută şi în Ardeal.

Dragobetele în Transilvania

Atestările sale sunt confirmate de menţiunile lui Traian German asupra meteorologiei populare ardeleneşti, confirmate de însemnarea făcută pe cartea bisericească din biserica din Calbor. Alte menţiuni se regăsesc în răspunsurile la chestionarele lui Bogdan Petriceicu Haşdeu şi Nicolae Densuşianu. Aria Dragobetelui transilvănean, conturată de aceste informaţii, acoperă sudul acestei ţări, mai exact ţinuturile Braşovului, Făgăraşului, Sibiului şi Albei. Nici aceste menţiuni nu reuşesc să ne lămurească însă care este data Dragobetelui: în timp ce unele se referă la data de 24 februarie stil vechi, celelalte plasează această sărbătoare în data de 1 martie.

Denumirea

Pentru Lazăr Şăineanu, numele Dragobetelui ar fi format din rădăcina dragu şi terminaţia oltenească bete/ete. O analiză ceva mai complexă pe marginea acestei denumiri a făcut marele lingvist Vasile Bogrea, care, bazându-se pe atestarea formei intermediare Gabrovete, derivă fără nici un fel ezitare denumirea din Glavoobretenie, numele slavon al sărbătorii Aflării capului Sf. Ioan Botezătorul. Epitetul „cap de primăvară” se află, după Bogrea, tot în legătură cu sărbătoarea creştină, fapt care a putut duce, poate, în unele regiuni, la fixarea datei de început a primăverii (adică a Mărţişorului) în ziua „capului” de pe 24 februarie. Dragobete, ne spune Bogrea, făcând astfel confuzia şi mai mare, mai este numit şi Dragomir, drăguţul păsărilor, sau Nicodim, fiul Babei Dochia, care este sărbătorit pe 1 martie.

Dragobete – eroul matricid

Un element care ar putea pleda pentru trăsăturile arhaice ale personajului mitologic care poartă astăzi numele de Dragobete este faptul că, într-una dintre versiunile legendei sale, Dragobete este un erou matricid. El îşi ucide propria mamă, pe Baba Dochia, care îi alungase soţia şi o făcuse să plece cu un alt bărbat. Acest motiv al matricidului este unul arhaic, fiind considerat, la nivelul simbolic, o probă iniţiatică în culturile antice. El nu este însă străin nici de spaţiul balcanic medieval, cu trăsăturile sale culturale specifice. Structurat în legătură cu modelul iniţierii masculine, marcând trecerea de la copilărie la maturitate, matricidul reprezenta, în Grecia antică, un simbol al separării de universul femeilor şi copiilor şi al integrării în lumea bărbaţilor. Motivul apare în atacul lui Theseus asupra mamei sale vitrege Aethra şi, mai ales, în uciderea de către Oreste a mamei sale Clitemnestra şi a iubitului acesteia, care îl uciseseră pe tatăl lui Oreste, Agamemnon. Motivul apare, însă, şi în alte culturi – de exemplu în India, unde Parasurama, fiul lui Jamatagni, îşi ucide mama pentru infidelitate, la cererea tatălui său. În cazul Dragobetelui, avem şi un alt motiv suprapus celui dintâi, acela al conflictului dintre soacră şi noră, bine reprezentat în literatura balcanică medievală. Într-o societate patriarhală, controlul sentimental asupra fiului era esenţial pentru supravieţuirea mamei, în special după căsătorie.

Există şi alte informaţii despre Dragobete care s-ar încadra cu greu în profilul de iubăreţ cucernic pe care adepţii săi încearcă să îl contureze. Până la urmă, trebuie să reţinem faptul că avem de-a face cu un personaj care aparţine unui univers mitologic precreştin, cu valori morale diferite de cele medievale şi moderne. Cercetările în această direcţie l-ar putea ajuta pe Dragobete să îşi regăsească personalitatea şi vigoarea.