În 1998 am plecat din ţară. Ajunşi la Purdue, mi s-a făcut printre altele şi controlul medical de rutină. Sumar dar bizar. Stând pe hol să-mi vină rândul, nefiind deloc obişnuită să mişune totul în jurul meu în engleză, printre feţe de studenţi din te miri câte zone ale globului, visam la ce visează cineva care a plecat de acasă şi încă nu şi-a dat bine seama că a făcut acest gest radical. Şi cum stăteam eu aşa, uitându-mă când în gol, când la cei din jurul meu, aud că se deschide o uşă. O soră medicală cu jumătate de corp în cabinet, jumătate pe culoar începe şi strigă cu oarecare accent, „Florina?“, „Florina?“ Eu mă uit în jur să văd cine este această Florina care ne ţine pe toţi să aşteptăm. Sora medicală se uită pe foile din faţă. Zice mai pocit, „Florescu?“ Zice „Florescu“ de câteva ori, încearcă „Florina Florescu“. Mi se pare că mi-am auzit numele şi mă ridic agale. Sunt măritată de câteva luni şi nu m-am acomodat încă cu noul nume de familie, darămite într-o ţară străină!

Mă îndrept către sora medicală, mă pofteşte în cabinet, îmi zâmbeşte, îi zâmbesc, mă întreabă de una, de altă şi eu îi zic, „De ce m-ai strigat pe al doilea nume?“ Se uită la mine, mirată maxim, poate crezând că persoana din faţa ei va avea nevoie de un control medical mai amănunţit, după care îmi zice: „Te-am chemat pe primul tău nume“. Sunt în stare de şoc. Cred că mi se face o farsă şi aş vrea să râd, dar chipul femeii nu schiţează că ar fi vorba de o glumă. Şi îi zic, „Este o greşeală. Mă cheamă Cătălina“. Se uită din nou pe foi şi îmi zice, de parcă ar fi vorbit cu unul căruia îi dă o veste medicală nasoală, „Nu, îmi pare rău, te cheamă Florina Cătălina“. Tot nu o cred. Sunt ferm convinsă că părinţii mei ştiu mai bine. Şi, ca să fie sigură că n-o mai sâcâi, zice, „Chiar nu ştii cum te cheamă?“ 

Pe vremea aia tata încă mai trăia şi l-am sunat. Nu ştiu dacă el ştia că mă cheamă Florina Cătălina. Nu-mi amintesc ce mi-a zis. Florina eram o dată pe an, de Florii, când tata, de asemenea sărbătorit, făcea scrumbii la cuptor. Altfel, invariabil, eram Cătă. 

E logic că toţi amicii mei mă ştiau de Cătă(lina). Dar de ce profesorii nu îmi ziceau Florina? Ce, nu vedeau cum mă cheamă? Sau până şi în catalog eram trecută Cătălina Florina? Nu am pe cine să întreb. Iar la Tulcea acum ajung o dată pe an, trec pe la cimitir să aprind o lumânare alor mei, merg la Central să devorez vreo două “Doina“ şi dacă e loc şi o “Amandină“, mă plimb un pic pe faleză şi apoi plec. 

Ce chestie şi onomastica asta! Când am fost însărcinată ştiam că pe băiatul meu îl va chema Mircea. Asta îmi dorisem de când visasem să am un copil. Poate pentru că în Piaţa Civică era o statuie ecvestră cu Mircea cel Bătrân. Poate din cauza lui Eminescu, „Tu eşti Mircea? Da-mpărate.“ Poate că după revoluţie îi descopeream pe Cioran, Ţuţea, Eliade, Ionesco. Ei sunt mereu împreună când mă gândesc la Mircea Eliade, mă gândesc invariabil şi la ceilalţi. Al doilea nume a venit pe ultima sută de metri când eram stresaţi din ţară să îi punem şi „nume de sfânt“. Nu am optat aşa. I-am dat un al doilea nume la fel de greu de pronunţat... sau pocit pentru americani.

Numele meu, Cătălina, are o etimologie contestată. Dacă vine din grecescul „Hekaterine“ care se trage din „hekateros“ ar însemna “fiecare dintre cei doi.“ Dar poate de asemenea să vină de la numele zeiţei răscrucilor, Hecate, înfăţişată cu trei capete: de cal, de câine, de şarpe. Hecate este de asemenea şi zeiţa magiei. Numele Cătălina poate de asemenea să provină din grecescul „aikia“ care se traduce prin „tortură“. La începutul creştinităţii, numele a fost asociat cu grecescul „katharos“ care înseamnă „pur“. Pentru că iubesc teatrul mă asociez acestei ultime posibile explicaţii, catarsis fiind derivat tot din „katharos“. Mai mult, toate cuvintele care încep cu primele litere au pentru mine o rezonanţă aparte: „cataclism“, “catastrofă“, “catacombă“. Poate prefer întunericul luminii. Sau zguduiturile monotoniei. 

În secolul al IV-lea numele a devenit cunoscut datorită Caterinei din Alexandria care a fost torturată şi ucisă pentru credinţa ei în timpul împăratului păgân Maxentius. O altă femeie celebră care a avut acest nume, Caterina di Medici, a fost împărăteasa în Franţa în secolul al XVI-lea. Sau Caterina cea Mare, împărăteasa Rusiei în secolul al XVII-lea. 

Cu toată această etimologie ambiguă, ce ştiu sigur este că numele meu vine de la băiatul naşilor părinţilor mei de cununie. Şi mai ştiu că în liceu, acea râvnită oră de iubire îi este cerută Cătălinei: „A fost odată ca-n poveşti,/A fost ca niciodată/ Din rude mari, împărăteşti/O prea frumoasă fată“. 

Povestea continuăFără diacritice, câteodată când mă prezint, mi se zice aici, „Como estas?“, crezând că sunt din Spania sau o ţară în care se vorbeşte spaniola. Iar eu le zic, „Muy bien“, dar altceva nu ştiu să zic. Pentru că m-am născut într-o altă limbă. Fără diacritice, numele meu se scrie la fel ca în Catalina (Island) de pe coasta de vest a Statelor Unite. Cel mai tare tribut mi-a fost adus de fosta învăţătoare a lui Mircea, când o dată, pe stradă mă strigă şi zice cu faţa radiind, „I-am dat celei de-a treia mea fată numele tău. Este un nume puternic. Ca tine“. 

Iar azi, 25 noiembrie, este onomastica mea şi a celor care poartă numele acesta sau variantele sale. Despre această onomastică am aflat acum câţiva ani când am primit urări de bine de acasă. Nu ştiam de ce. Credeam că amicii mei mă forţau să îmbătrânesc, scurtându-mi ziua de naştere din martie şi mutând-o în noiembrie. Credeam că sunt nerăbdători. Sau că au uitat de mine. Bineînţeles, nu aveam dreptate. 

Când am devenit cetăţean american, am fost întrebată dacă vreau să mi se zică Florina Cătălina sau invers. Atunci aş fi avut şansa să schimb ordinea numelor. Am preferat să rămân exact cum sunt în certificatul de naştere, pentru că până la urmă cine mă ştie sau vrea să mă cunoască mă va întreba: „Cum te cheamă“?