E mai mult decît evident că nu Avram Iancu e important aici. Important este ca Noua Dreaptă să mărşăluiască, să arate forţă şi dîrzenie, să-şi fluture extremismul şi să-i deranjeze pe maghiari. Important este ca Radu Tudor, Rareş Bogdan sau vreun alt îngrijorat patriot cu ochii la rating să poată realiza o emisiune în care să fie românii de români. 

Maugli adoarme ascultînd cîntecul lui Kaa şi mai ales văzînd privirea concentrică a lui. Extremiştii sunt oarecum la fel. Poţi să le explici mult şi bine că tu nu eşti maghiar, român sau orice altceva sărit de pe fixul prejudecăţilor lor - ei vor zîmbi parcă spunînd că ştiu ei ce ştiu sau vor urla acelaşi lucru, dar cu decibelii aferenţi. De cîte ori nu m-am izbit de această încăpăţînare rigidă cînd am vrut să-i conving pe cîţiva dintre „maghiarii mei” că românii nu sunt numai Cioran, Brâncuşi sau Nadia Comaneci, adică nişte excepţii care confirmă regula ce spune că românii sunt leneşi, duplicitari şi făţarnici! Am întîlnit odată un moş salvat literalmente de la moarte de un român - care însă vorbea limbi, „un om foarte cult şi inteligent”; faimoasa excepţie, desigur.

Cei care mărşăluiesc cu Noua Dreaptă nici nu-şi dau seama cît de adormiţi sunt. Stau acolo în grădina de zarzavaturi a urii, de fapt a fricii ”motivate” de faptul că Ardealul e dorit de maghiari (de toţi maghiarii, fireşte) şi va fi dus de aceştia, bozgori împuţiţi. Extremismul e nimic altceva decît refuzul de a vorbi despre adevăruri, chipurile, demonstrate de mult, de fapt înainte de facerea lumii şi despre care orice vorbire ar fi de prisos.
 
Oare nu există şarpe care să le adoarmă simţurile, dar nu şi raţiunea? Dacă mă gîndesc că simbolul farmaciei tot un şarpe este, nu cred că ideea ar fi exclusă de tot. Un şarpe care cîntă româneşte (altă limbă extremiştii nici nu concep) şi care le explică că sunt şi maghiarii oameni care pe 15 martie îşi serbează revoluţia. Oare ce poate fi atît de rău în asta?
 
După ce vor fi convinşi (o, vis frumos!) ar putea să le cînte Ada Milea, născută în - vai! - Tg. Mureşul, teribil.
Dar cred că mă îmbăt cu raţiunea rece...