Cântarea României – dragostea de ţară din sufletul „criminalului de război“ Vintilă Horia

NO COMMENT: „Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, în temeiul Lg. nr. 217/2015 şi a sentinţei Tribunalului Poporului din 1946, care l-a condamnat pe Vintilă Horia pentru „crime de război”, cere retragerea titlului de cetăţean de onoare post-mortem acordat diplomatului, jurnalistului, filosofului, eseistului, poetului şi romancierului Vintilă Horia, de oraşul Segarcea, locul unde s-a născut."

CÂNTAREA ROMÂNIEI – articol publicat de Vintilă Horia în Revista „Gândirea“, Anul XXI, Nr.8, Octombrie 1942 (fragment):

Scriere dedicată de autor, „unchiului Alexandru, căzut la Turtucaia pentru împlinirea celei mai mari Românii."

CÂNTUL ÎNTÂI

În faţa veacurilor tale mă închin, sfântă ţară Românie. Sfântă ţară Românie, în faţa mileniilor tale înclin, ca pe un steag sfâşiat de bătăliile vieţii, sufletul meu. Şi îţi implor fruntea munţilor tăi, ochii apelor tale, trupul câmpurilor şi al colinelor tale: dă rod frunţii mele şi mâinii acesteea care se apleacă spre cunoaşterea ta, ca spre o limpede apă de seară. Eu n ' am alt zeu, ca poetul de demult; eu t e am pe tine, sfântă ţară Românie şi cred în tine mai mult decât Iuliu Cezar în zeul Marte, mai imult decât Dante în imaginea Beatricei, mai mult decât lînţeleptul în noaptea adâncă şi grea de înţelesuri din ochii bufniţei. Apleacă-te peste zăpada hârtiei şi îndreaptă prin ea paşii subţiri ai condeiului. Mângâie-mi fruntea când, obosită, va voi să-şi întoarcă faţa spre stele: căci aici mi-e dragostea şi credinţa, în pământul tău încins de Mare, de Bug şi de Tisa, iar cerul de de-asupra mi-e numai vis, numai îndemn versurilor şi ispitelor fără sfârşit. (...)

Într'o dimineaţă de vară, întins peste umbra unui stejar, am auzit pasările rostindu-ţi din pliscuri numele fermecat. Şi într'o iarnă, rătăcit pe pământuri străine, sub ceruri întunecate şi triste că n'au fost menite să oglindească cristalul apelor tale, am auzit un cântec de pasăre ciripindu-ţi numele, Românie. Un cântec de pasăre îngheţată şi desnădăjduită de porunca destinului care o ţinea departe de ramurile copacilor româneşti şi de grăunţele ţarinei tale, p r e a curată patrie a bunilor, a vitejilor şi a înţelepţilor. Şi o icoană de sfânt, într'o catedrală a apusului, a lăcrimat uşor când m'am apropiat de ea şi buzele arse au şoptit parcă durerea lor de a nu fi fost zugrăvite la Suceviţa sau la Cozia, acolo unde văzduhul e dulce ca miezul merelor domneşti căzute de toamnă în iarba umedă de rouă. Şi un vârf de munte, dintr'o ţară cu brazi mulţi şi cu mesteacăni feciorelnici, cumplit s'a clătinat când am pus piciorul pe creasta lui şi rău m'a certat, ca şi cum aş fi fost vinovat că soarele nu răsare peste iRomânia de după piscul lui, undeva în Carpaţii neamului meu. Şi toate pasările şi toate icoanele şi toţi munţii pământului sunt mai trişti, mai fără culoare, mai obosiţi de aripa timpului şi mai dezolaţi că n'au văzut lumina între hotarele tale, ţară rotundă şi limpede ca ochiul Tatălui nostru. (...) 

Între amurgul Apusului şi agonia de fiară a Răsăritului, stai tu: zarzăr de suflete, pavăză dură, dangăt de viaţă, trup de coarde şi de vreri, Românie! Deslegaţi-vă gânduri, alergaţi peste tundrele paginii, acordaţi arcuşurile degetelor şi faceţi să cânte lira îndrăgostită a inimii. Iată lumina! Iată aurul răsăritului curgând către rubinele traiste ale soarelui-apune şi oprindu-se peste catapeteasma altarului tău, sfantă ţară Românie. Au început să plouă peste holdele tale toate minunile lulmii şi trupul tău s'a ridicat în picioare şi a cuprins mărul prea mic al globului pământesc. Pe braţele tale, prin ochii tăi proaspeţi şi clari, va şti ce înseamnă puterea şi mărirea şi va vedea grădinile paradisului. Căci a lipsit lumii numai voinţa ta ca să se împace din nou cu ea însăş. In faţa veacurilor tale mă închin, crucificată Românie, căci suferinţa ta e mântuirea neamului omenesc. (...)

CÂNTUL AL DOILEA

Pământ încins între ape şi ocrotit de granitul piscurilor carpatine, tu eşti cetatea de pază a Europei, poartă de netrecut între stepă şi colină, între fiară şi om, între urlet şi poésie, cu sabie de foc ai păzit aici comorile Apusului, cu dârzenie de oţel ai stăvilit valurile pustei răsăritene şi le-ai oprit aici, pe malurile Nistrului, lângă poarta lumii dintre Dunăre şi Carpaţi.

Simţiţi voi turle de catedrale, rafturi de biblioteci, icoane de pe ziduri maestre, cântece pure ale statorniciei şi nestatorniciei umane, simţiţi voi încă suflul fierbinte al istoriei care v'a lăsat să vă naşteţi? Umbră suferindă a lui Dante Alighieri, siluetă de fum şi de chin a lui Miehelangelo Buonarroti, stafie neliniştită şi pribeagă a lui Miguel Cervantes şi tu, duh de vin şi de zâmbet al lui François Rabelais, dacă aţi auzit în viaţă un zgomot îndepărtat de săbii ciocnite în crâncenă bătălie, de pale de foc mistuind acoperişuri de trestie şi cule de şendrilă, de voci mâniate şi de albe suflete de viteji fâlfâind către cer, să vă aduceţi aminte, în lumea drepţilor şi la judecata din urmă, că zgomotul îndepărtat venea de la hotarul binelui şi al frumosului, de acolo de unde sabia Românilor v'a îngăduit să creaţi.

Iar tu, călăreţ neprihănit şi ridicul, trist cavaler al tristului chip, Don Qutjotte dela Mancha şi tu Madonă sixtină cu ochi pământeşti şi tu David de marmoră de subt umbra Signorei florentine, opriţi-vă o clipă mersul prin lume şi îngenunchiaţi lângă zăngănitul de arme care clocoteşte încă, pentru măreţia voastră, la porţile de fier ale Europei! Îngenunchiaţi şi rugaţi-vă pentru morţii necunoscuţi cari v'au dăruit viaţa prin sacrificiul vieţilor lor! Rugaţi-vă pentru sufletele copiilor înjunghiaţi, pentru pântecele mamelor călcate în tropotul armăsarilor, pentru mâinile bătrânilor răstigniţi de barbari, pentru toţi bărbaţii tineri care s'au luptat pentru voi! Şi cântaţi din culori şi cuvinte, din marmoră şi ritmuri de dans, gloria anonimă a neamului din răsărit, frumuseţea stâncilor şi tăria apelor noastre, puternicia piepturilor şi a inimilor care au veghiat aici atelierele şi schelele voastre, tiparniţele şi bibliotecile voastre, ca să vă puteţi da lumii miracolul acesta ce se chiamă Europa! Închină-te o clipă, minune de spirit şi crini, lângă criptele cu oseminte ale Românilor carpatini. (...)

Priviţi Români, într'un ceas de răgaz, răsăritul soarelui în codrii Carpaţilor. Surprindeţi sbuciumul de sânge al cerului, ochii căprioarelor cari se deschid în lumină, pasul ursului dincolo de gura peşterii; lumina pâraelor cari adună în valuri de cristal lumina înaltă a cerului, ciripitul înviorat al pasărilor, primul sbor al acvilei peste vârful Negoiului şi prima rază a soarelui spărgând besna văgăunilor îngheţate de întunerec. Aşa s'a născut neamul tău, aprigă şi clară Românie: ca ochii căprioarelor, ca primul sbor al acvilei, ca prima undă de lumină răsfrântă în iezerul fără fund, ca zorile zilei încununând crestele Carpaţilor. Şi tot ca un soare a descălecat de peste munţi neamul voevoziilor tăi cari au ridicat primul scut românesc, nimicind la Posada hoardele insulei asiatice strecurate noaptea între valurile câmpiei europene. Trei mari veacuri s'au umplut atunci de istorie românească: veacul lui Mircea Basarab, Domn al Munteniei, Severinului, Amlaşului, Făgăraşului şi stăpân peste undele Măirii celei mari; veacul lui Ştefan, atletul lui Hristos, biruitor al Semilunei, al Tătarilor nogai şi al trufiei de peste munţi; şi veacul lui Mihai, întregitorul de Ţară, întemeetorul simbolului românesc de la Alba Iulia, ucis de mişei sub cortul din câmpia Turdei. Şi iată iar, ţâşnind de sub cronici, în această oră a amintirii, cuşma lui Matei Voevod, bătrânul cu braţ de fier, fruntea înaltă a lui Neagoe Basarab, înţeleptul şi ziditorul, ochii ageri ai lui Brâncoveanu Constantin, b'oer vechiu şi domn creştin, carele a împrăştiat mândrul nume de Român şi lumina literei scrise peste ţinuturile de dincolo de Mare, până în fundul Orientului.

Cine poate să vă cuprindă în statuile prea mici ale slovei? Cine să cioplească aşa cum trebuie chipurile voastre, domnitori încoronaţi şi neîncoronaţi ai sufletului românesc? Căci niciun graiu nu-i prea isteţ şi nicio pană prea măiastră pentru a vă măsura staturile, uriaşe cât vremea cunoscută a neamului şi pentru a vă zugrăvi faptele, inimile, dorinţele, făclii de văipae ale acestei, de nimeni înţelese. Cum se pot prinde oare literele acestea de albul hârtiei? Cum se poate apleca mâna aceasta peste baladele neamului, când atâtea umbre de cronicari vin din urmă, grele de învăţătură latinească şi de ani?

Întâi şi întâi, lui Grigore Ureche cere iertare condeiul acesta şi apoi marelui vornic Miron Costin, al cărui cap, prea greu de gânduri, s'a rostogolit într'o seară din veleat, ca să întărească vorbirea hrisovului „...ci bietul om sub vremi". Iar lui Ion Neculce filele acestea îi sărută dreapta măiastră şi fină, de slovar neîntrecut, ca şi lui Dimitrie Cantemir, Domnul Moldovei, cel ce a dăruit făclia cunoaşterii şi limpezimea europeană a vieţii, curţii barbare şi nepricepute în gesturi alese, a ţarului rusesc. Lângă Petru Movilă, mitropolit al Kievului şi lângă nasul ciuntit şi fruntea fără astâmpăr a spătarului Nicolae Milesou, pana cronicarului de azi se îndoae ca suflată de vânturi prea tari şi nu ştie cum să dăltuiască mai departe în grunzul pergamentului. Căci ei au spart zidurile sălbatice ale Asiei şi au dus acolo lumina ortodoxă şi ochi cercetători, purtând dincolo de apa Donului, de Volga şi de Urali, până sub crenelurile de porţelan ale împăraţilor galbeni, numele tău de bătălie şi de virtute, de cântec şi de iasomie, împărătească de totdeauna, Românie. (...)

CÂNTUL AL TREILEA

Odată cu sunetul zurgălăilor s'a oprit şi trăsura în faţa scărilor boereşti pe cari coboară în grabă fusta cu malacov a mamei şi cişmele bătrâne ale tatălui. În trăsură e zâmbetul fiului, rătăcitor de ani pe meleaguri străine. După îmbrăţişări şi lacrimi, urma povestea: „Acolo, spunea fiul, acolo unde se oglindesc în Sena turnurile de la Nôtre-Dame şi silueta lui Lamartine, acolo se nasc toate ideile noi şi mari, acolo minţile luminate pregătesc omenirii un viitor fericit, acolo viaţa are culoare şi merită să fie trăită, acolo e Apusul. Puteţi voi bănui puterea şi mărirea cuvântului acestuia? Puteţi voi măsura ce se cuprinde în înţelesurile lui, voi care nu credeţi decât în Dumnezeul holdelor de grâu şi în ritmul hodorogit al romanţelor? Frumos, bun, înţelept, uman, acesta e APUSUL. Iar gândurile şi faptele noastre nu trebue să râvnească altceva decât să oglindească în ciobul acesta moldo-valah o rază din soarele lui".

Bătrânii dădeau din cap, a mirare. Mai credeau, mai nu credeau. Fiul rătăcitor venea din locuri necunoscute şi îndepărtate cu vorbe cunoscute şi apropiate: frumos, bun, înţelept, omenesc...

Iată, după aproape o sută de ani, pe nepotul tânărului de demult, coborând în gara cea mare a Bucureştilor, urcând cu amintirea Calea Victoriei şi Bulevardele, şoseaua, lacurile, castanii de la Cotroceni, coloanele domneşti ale Ateneului. Chipul lui e vesel şi ochii râd în soarele auriu care scaldă zidurile înalte şi albe ale caselor. (...) Şi tânărul, desamăgit de anii petrecuţi departe, va spune bunicului ostenit de aduceri aminte: „Aici e viaţa adevărată, aici e tinereţea lumii, încordată în luptă cu adevărurile noi, aici belşugul, mărinimia şi înţelepciunea. Sub cerul acesta, rotund, întreg şi albastru, au trăit şi s'au spovedit hărtiei şi culorilor, Eminescu, Delavrancea, Coşbuc, Odobescu, Grigorescu, Pârvan, Andreescu şi Iorga. Aici cântă încă vioara fără seamăn a lui George Enescu şi aici poesia a rămas poésie, tinereţea tinereţe, omul om, satul sat şi oraşul oraş. Acolo lumea a început să dea îndărăt, către adăpostul pădurilor şi către libertatea câmpiilor, căci civilizaţia oraşelor a ajuns o spaimă de moarte. Aici însă progresul şi-a păstrat greutatea şi o aşezare nouă se va naşte din mersul înainte al satului către cetate. Acolo, când cade seara, oamenii fug de pe străzi, îngroziţi de întunerec ca de o moarte, poeţii nu mai ştiu să cânte, înţelepţii să gândească, tinerii să cânte şi să râdă. Iar ideile, bietele idei, cad de pe cer ca nişte pasări obosite de prea lungi drumuri, se sbat o clipă între ziduri neprietene şi mor prin colţuri, uitate şi triste că nu mai găsesc unde să-şi facă cuib. Acesta e Apusul. Acesta e trecutul. Iar viaţa adevărată e aici, între hotarele rotunde ale unui nume pe care abia acum îl înţeleg: România!"

Şi, rânduri după rânduri, se întorc din Apus tinerii încărcaţi de dorurile patriei lor, cu umerii încovoiaţi de desamăgiri, dar cu frunţile pline de lumina unei renaşteri pe care minţile lor vor gândi-o, braţele lor vor urca-o şi vor întinde-o peste toate marginile lumii. (...)

CÂNTUL AL PATRULEA

Slavă ţie oţel copt în foc, bătut de ciocan, lustruit ca o flacăra albă, pumnal, sabie, suliţă, săgeată! Slavă ţie pentru sângele regelui Decebal, pentru rănile lui Ştefan cel Mare, pentru moartea lui Mihai Vodă, pentru căderea capului brâncovenesc, pentru uciderea lui Miron Costin, pentru ciopârţirea lui Tudor din Vladimir. Căci din fulgerul tău care a spintecat aerul înainte de a spinteca aşezările cărnii, s'a născut nimbul care încunună azi creştetul României.

Slavă ţie oţel al bătăliilor pentru libertate, zăngănit şi scântee, slavă ţie pentru toate victoriile neamului, pentru toate zorile de nădejde pe care le-ai dăruit de-alungul cumplitelor sale bejenii şi suferinţi. Pe cerurile sângerii ale Ţării au rămas încă, proectate pe glorii şi cronici, vijelia de suliţi a lui Mircea la Rovine, semnul săbiei lui Ştefan luminând oştile la Podul Înalt şi la Baia, barda lui Mihai clătinând semiluna la Călugăreni, zâmbetul de paloş domnesc al lui Petru Rareş la Feldioara, zbor al săgeţii din şuerul căreea s'a născut altarul de la Putna. Oţel din tunurile şi baionetele neatârnării şi ale întregirii, oţel al dreptăţilor cari se împlinesc azi dincolo de malurile Nistrului şi ale Bugului, slăvit fie luciul tău tăios şi aripa ta dătătoare de moarte căci din ele se nasc puterile veşnice ale Patriei, pretutindeni unde bate sufletul sufletului românesc. (...)

Lăudat fii omule tânăr, care porţi în ochi steaua României. Lăudat fii omule tânăr pentru strămoşii din râurile sângelui, pentru cerurile curate din priviri, pentru arma pe care o porţi în mână spre mântuirea Patriei, pentru condeiul pe care-1 ţii între degete întru glorificarea faptelor de viteji şi întru descifrarea viselor tale, pentru coamele plugului cu care răscoleşti brazda neagră a ţarinei şi pentru tot ce mintea şi braţul tău vor gândi şi vor face întru mărirea României.

Lăudat fii Tu, Dumnezeu al spaţiului românesc, pentru limpezimea apelor şi a sufletelor, pentru frumuseţea plaiurilor, pentru bogăţia holdelor şi pentru liniştea împăcată din ceasul morţii. Lăudat fii Doamne pentru omenia pe care ne-ai dat-o odată cu numele de Român. Căci nimic nu e mai înalt, mai clar, mai împărătesc şi mai sfânt, de la un cap la altul al întinsului pământ, decât numele tău Românie, lăudată fii pentru toate îndurările tale trecute şi pentru slava ta viitoare, ţară cu trup de oţel şi cu nume de floare!" 

VINTILĂ HORIA - Viena, 26 Februarie  - 5 Martie 1942

***

În finalul acestei rememorări a dragostei de ţară care a încălzit şi luminat generosul suflet al genialului român Vintilă Horia, îmi urmez datoria morală ca - fără ironie şi cu gândul sincer că orice rău poate fi supus, prin voia lui Dumnezeu, să lucreze binelui - să exprim mulţumirile mele domnilor funcţionari de la Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” pentru deosebita oportunitate oferită de a redescoperi şi lectura scrierile „criminalului de război“, diplomatul, profesorul, jurnalistul, filosoful, eseistul, poetul, romancierul, marele român Vintilă Horia.