Bixad

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dosarul greco-catolicismului a fost redeschis la noi în ultimele zile ale lui Decembrie. În primul act al noii puteri a fost anulată desfiinţarea abuzivă a Bisericii Române Unite cu Roma şi legalizat avortul. Prin amestecul acesta halucinant de teme şi valori, Legea 1/1989 anunţa deja lungul drum fundamental marcat de confuzie al tranziţiei.

Înainte de orice, din perspectivă eclesială, odată cu schimbările din Europa de Est, uniatismul – cum mai este cunoscut procesul de atragere a ortodocşilor sub autoritatea catolică – a revenit pe agenda dialogului dintre cele două emisfere creştine. Un rezultat remarcabil a fost redactarea în 1993, la Balamand (Liban), a unui document comun prin care se denunţa metoda de unire aplicată până atunci şi se pleda pentru o înţelegere mai profundă în raporturile dintre ortodocşi şi greco-catolici. Îndemnul era cât se poate de justificat. Pe teren, în România şi Ucraina mai ales, tensiunea inter-confesională ajunsese la cote alarmante.

Din punct de vedere teologic, uniatismul reprezintă o provocare majoră. Canonic şi liturgic, identitatea orientală este de regulă umbrită de obedienţa faţă de latura latină predominantă. Funcţia iniţială de a reprezenta în interiorul Catolicismului principiile Ortodoxiei a fost, în ultimele trei secole, doar în mică măsură onorată. Mai grav: pentru unii greco-catolici, tocmai detaşarea manifestă faţă de originea ortodoxă este luată drept unitate de măsură a fidelităţii faţă de Hristos. Cultural şi mental, ceea ce ar fi trebuit să fie misiune de apropiere s-a transformat în opusul său. Din punte între tradiţii, uniatismul a devenit prilej de dispută şi neîncredere, motiv suplimentar de dezbinare.

Juridic, în contextul esteuropean, revenirea legitimă la viaţa publică a unei comunităţi de credinţă care a suferit mult în perioada comunistă a degenerat, din păcate, într-o veritabilă vendetta. Înainte să îşi refacă structura umană, numărul celor reveniţi fiind redus în comparaţie cu situaţia din 1948, reprezentanţii greco-catolici au reclamat restituirea fără rest a patrimoniului imobiliar. Ceea ce se putea realiza lesne în cazul clădirilor obişnuite s-a dovedit anevoios în cazul lăcaşurilor de cult. De ce? Pentru că aici s-au găsit implicaţi credincioşii ortodocşi obligaţi, de la o zi la alta, să îşi părăsească spaţiul de rugăciune folosit timp de aproape jumătate de veac. Istoria s-a repetat.

Cele petrecute recent la mănăstirea din Bixad ilustrează faptul că în numele dreptăţii se pot comite nedreptăţi. Imprescriptibil, cum trebuie să rămână, dreptul la proprietate nu poate fi impus cu orice preţ. Este nevoie de un minim tact pastoral. De ambele părţi. Aflate în conflict, cultele religioase nu trebuie să se comporte cu duritatea şi inflexibilitatea rechinilor de pe piaţa terenurilor. Excesul de paragrafe şi sentinţe ucide spiritul şi tulbură conştiinţele. Dacă ajungem să avem la Bixad o mănăstire „mixtă” – o parte unită şi o alta ortodoxă –, starea conflictuală de acum va încetini găsirea căii de mijloc între suferinţă şi iertare, injustiţie şi înţelepciune, trecut şi prezent. Spre paguba Evangheliei.
 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite