Biserica şi capitalismul contemporan

Mileniul al treilea ne oferă acum un chip nou al diavolului. Un diavol luciferic şi ahrimanic, el îmbracă haina sistemului capitalist contemporan care ne ispiteşte cu libertatea absolută, lucitoare în formă, falsă în fond, nu însă pentru a ne elibera, ci dimpotrivă, pentru a ne lega definitiv de firea noastră căzută, ca sclavi ai celor care conduc sistemul, acest anti-Eden născut la umbra Noului Babel.

Capitalismul este un sistem nedrept şi tinde să devină unul criminal - această realitate nu poate fi contestată!

Nu este vorba de un slogan marxist. Nici de vreun crez anarhist. Este o constatare. O simplă constatare, la îndemâna tuturor celor care îşi asumă sinceritatea şi obiectivitatea, că sistemul economic şi structura politică întemeiate pe filosofia neoliberalismului - acest ”miez ideologic” al capitalismului post-modern - au eşuat în încercarea de a asigura prosperitate materială şi mai ales, progres spiritual fiinţei umane.

Sistemul economic capitalist - teoretic întemeiat pe principiile liberei concurenţe, dar care în practică este acum controlat de mega-entităţi transnaţionale care îşi împart pieţele şi resursele la nivel planetar - a trecut de la etapa istorică a prosperităţii cvasi-generalizate, la etapa crizei finale. O criză care împarte locuitorii planetei în câţiva bogaţi şi foarte mulţi săraci, o criză care solicită umanităţii fie să accepte perpetuarea şi agravarea nedreptăţilor generate de acest sistem, sfârşitul sistemului devenind un fel de sfârşit apocaliptic al civilizaţiei noastre, fie să-l reformeze, mergând până la transformarea totală a capitalismului în altceva. Aici apare problema: ce altceva? O problemă deopotrivă complexă şi complicată. Soluţiile oferite de marxismul clasic, oricât de seducătoare ar părea, sunt deocamdată excluse. Amintirea crimelor comise în numele marxismului, în teritoriile fostului ”lagăr socialist”, falimentul sângeros al statelor aşa-zis socialiste şi zecile de milioane de victime nevinovate a căror viaţă a fost chinuită, pervertită ori spulberată de dictaturile comuniste reprezintă suficiente argumente pentru a refuza orice soluţie de economie politică venită din zona fundamentalismului marxist.

Simultan cu falimentul sistemului economic capitalist are loc degradarea, prăbuşirea sistemului politic democratic întemeiat pe capitalism. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti au ajuns să fie golite de conţinut, tot mai lipsite în practică de posibilitatea de a fi exercitate. De exemplu, unul din drepturile fundamentale şi esenţiale pentru existenţa fiecărei persoane, dreptul la muncă, nu este însoţit şi de posibilitatea reală a exercitării lui, dovadă şomajul care bântuie statele capitaliste avansate ori în curs integrare în sistem - conform statisticilor, în Uniunea Europeană rata şomajului în rândul tinerilor este de 23,5%, iar în unele ţări, precum Grecia şi Spania, a depăşind 50%. Cui mai foloseşte un drept proclamat rituos în zeci de legi şi tratate europene, dacă cetăţeanul european nu poate să-l exercite? Democraţia capitalistă, prea puţin interesată să ofere conţinut drepturilor cetăţeneşti fundamentale, în schimb inventează şi promovează până la exacerbare drepturi care nu fac altceva decât să agraveze ruina persoanei umane - drepturile minorităţilor sexuale, dreptul la avort, dreptul la consumul de droguri uşoare, dreptul la practicarea oficială a prostituţiei etc.

În acest început de haos, Biserica este chemată să-L mărturisească pe Hristos. Cum să fie această mărturisire? Care sunt forţele care o condiţionează, limitându-i ori dimpotrivă, multiplicându-i efectele?

În spaţiul ortodox, instituţiile bisericeşti promovează, înainte de toate - ca instrument de încreştinare a sistemului şi de atenuare a efectelor sale nocive - filantropia, adică ajutorarea celor săraci, bolnavi, orfani etc. O reacţie absolut necesară în faţa nedreptăţilor acumulate în societatea contemporană, dar insuficientă şi lipsită de puterea de a transforma sistemul şi mai ales, de a ilumina sufletele oamenilor care formează sistemul. Glasul profetic al Bisericii - a mărturisi pe Hristos către dregătorii cetăţii, a-i avertiza, a-i mustra atunci când ajung să jefuiască cetatea care le-a fost dată spre chivernisire şi când devin cauza sărăcirii şi smintirii poporului - acest glas este încă slab în spaţiul ortodox.

Biserica Ortodoxă Rusă, cu a sa pretenţie de ”A Treia Romă”, nu renunţă la poziţia privilegiată de aliat al noului Imperiu Rus, renăscut sub chipul Federaţiei Ruse. Ortodoxia rusă - ale cărei valori veritabile nu trebuie însă uitate - păstrează şi promovează, deocamdată, o neutralitate extrem de binevoitoare în relaţiile cu statul rus. Prosperitatea şi agresivitatea acestuia oferă Bisericii Ortodoxe Ruse oportunitatea de a înmulţi propria prosperitate şi de a apăra spaţiul ortodoxiei ruse de atacurile venite din partea sectelor ori a celor care promovează valori europene contrare Creştinismului - homosexualitatea, avortul etc.

Biserica Ortodoxă din Grecia a încercat să devină o forţă anti-sistem, implicându-se în marile proteste anti-UE şi anti-FMI care au zguduit Grecia în ultimii ani. Fundamentalismul şi naţionalismul, alături de scandalurile publice legate de unele afaceri prea puţin curate în care au fost implicaţi membri din ierarhia superioară a clerului ortodox grec, au afectat însă nu atât seriozitatea demersului, cât mai degrabă finalitatea acestuia - soluţii morale şi viabile oferite de Biserică pentru rezolvarea crizei. Soluţii care nu au fost auzite, ba chiar nici măcar propuse, discursul anti-sistem fiind dominat, cum spuneam, de naţionalism, fundamentalism şi izolaţionism. Firesc, mulţi critici şi anti-clericali s-au întrebat unde a fost Biserica Ortodoxă atunci când politicienii Greciei au împrumutat sume imense de bani, pe care le-au risipit prin corupţie ori prin beneficii sociale nesustenabile oferite grecilor, aruncând ţara în închisoarea datornicilor administrată de hidoasa troică FMI-Banca Mondială-CE.

Biserica Ortodoxă Română îşi asumă miza filantropiei. Ortodoxia românească dispune de o întinsă reţea filantropică naţională care - deşi parcă mai mult enclavizată în jurul unor centre ultra-moderne înfiinţate din bani europeni şi mai puţin prezentă în parohiile rurale sărace ori din mahalalele oraşelor - oferă milostenie pentru sute de mii de români, în fiecare an. Totuşi, această milostenie generoasă nu pare că a produs schimbări în morala publică a societăţii româneşti. România rămâne, deocamdată, printre cele mai sărace şi corupte state din Uniunea Europeană. Naţiunea română este în plin regres demografic, femeile românce ocupând un loc 5 în clasamentul european şi un loc 6 în clasamentul mondial al comiterii de avorturi la cerere. Resursele de inteligenţă ale ţării migrează spre Occident, iar resursele naturale sunt înstrăinate şi jefuite. Perspectivele noastre, ca naţiune şi ca stat, sunt teribil de întunecate.

Insensibili la acest dezastru, provocat în cea mai mare măsură de propriile lor fapte imorale şi ilegale, mulţi dintre politicienii şi bogătaşii români caută însă tot mai insistent - şi de multe ori găsesc cu prea mare uşurinţă şi relaxare morală - însoţirea cu Biserica. A fi ctitor de biserică sau de mânăstire, a fi binefăcător pentru orfani, bolnavi şi bătrâni la vremea marilor praznice şi sărbători bisericeşti, a obţine, ca parlamentar, bani pentru parohiile din colegiu electoral unde ai fost ales - reprezintă, cu puţine excepţii notabile, nu asumări veritabile ale creştinismului, ci expresia unei lamentabile încercări de ”a-L cumpăra pe Dumnezeu” prin bunăvoinţa arătată faţă de slujitorii Bisericii Sale.

Pe de altă parte, discursul oficial al Bisericii vorbeşte despre binecuvântarea bogăţiei materiale obţinute în Dumnezeu, adică prin respectarea poruncilor Lui. Totuşi, dojana directă şi severă la adresa celor care au făcut averi imense prin corupţie şi prin jefuirea bugetului statului şi a fondurilor europene, este încă firavă. O neutralitate prea binevoitoare faţă de dregătorii rătăciţi ai cetăţii româneşti ne îndepărtează de cei săraci şi obidiţi. Primim în schimb ipocrita gratitudine a dregătorilor şi umbra bănuielii că ne transformăm, prin tăcerea noastră, în complicii lor.

În spaţiul catolic, Papa Francisc se lansează în predici şi măsuri administrative reformatoare. Critică bogăţia obţinută prin furt, loveşte în grupurile de tip mafiot din finanţele Vaticanului, îşi adună aliaţii, puţini, pe care îi are în rândul cardinalilor şi mai ales, încearcă să-şi păstreze iubirea şi admiraţia poporului credincios catolic. Totuşi, predica curajoasă, dar prea puţin susţinută prin fapte, este insuficientă şi treptat, riscă să devină ridicolă. Măsurile concrete adoptate de Papa Francisc sunt prea puţine, iar efectele lor încă sunt aşteptate, astfel că se poate spune, dincolo de admiraţia pe care o trezeşte personalitatea Papei, că reaşezarea Bisericii Catolice pe calea urmării lui Hristos este abia la începuturile sale.

Încrengătura de interese care s-a dezvoltat între diverşi membri ai ierarhiei catolice - preoţi, superiori de mânăstiri ori de ordine monahale, episcopi şi cardinali - şi persoane importante din elitele financiare, politice şi inclusiv ale organizaţiilor de tip mafiot, este greu de desluşit şi de risipit. Papa Francisc şi-a asumat o luptă dură, miza fiind imensă - eliberarea Bisericii Catolice de sub influenţa nefastă a celor care au căzut de la credinţă şi doresc să o folosească doar pentru a-şi spori averea şi puterea. Nu se exclude nici ideea că finalul acestei lupte poate fi pentru Papa Francisc, asumarea martirajului în Hristos.

În arealul (neo)protestant, supravieţuirea clasei de mijloc reprezintă mijlocul, poate singurul, prin care se asigură nu atât o anumită tihnă materială şi spirituală a comunităţilor de creştini (neo)protestanţi, cât mai ales supravieţuirea credinţei respective. În cele mai multe situaţii susţinători ai status-quo-ului, ai sistemului, cu corecţiile necesare făcute prin activităţile misionare şi de filantropie, protestanţii şi mai ales, neo-preotestanţii discută despre criza sistemului, de cele mai multe ori, într-o cheie apocaliptică. Timpul prezent rămâne însă al sistemului, acceptat şi uneori, chiar sprijinit de multe dintre cultele neoprotestante, deşi fără a se proclama public vreo neutralitate sau vreo alianţă cu acesta. Excepţie de la această regulă sunt acele state unde religia protestantă este recunoscută ca religie de stat, întrepătrunderea dintre Biserică şi sistem fiind, în aceste situaţii, aproape totală.

***

Biserica lui Hristos s-a luptat în primul mileniu de existenţă cu cruzimea anti-creştină a Imperiului Roman şi după ce a învins acest imperiu, cu ereziile. În cel de-al doilea mileniu, Biserica a supravieţuit luptei cu Islamul, dar şi cu propriile excese şi căderi - Marea Schismă, Inchiziţia, Reforma şi Contra-Reforma, filetismul, fundamentalismul etc. Spre sfârşitul mileniului al doilea de creştinism, Biserica s-a confruntat cu demonii sângeroşi ai nazismului, fascismului şi comunismului. A învins şi aceşti demoni.

Mileniul al treilea ne oferă acum un chip nou al diavolului. Un diavol luciferic şi ahrimanic, el îmbracă haina sistemului capitalist contemporan care ne ispiteşte cu libertatea absolută, lucitoare în formă, falsă în fond, nu însă pentru a ne elibera, ci dimpotrivă, pentru a ne lega definitiv de firea noastră căzută, ca sclavi ai celor care conduc sistemul, acest anti-Eden născut la umbra Noului Babel.

În acest întuneric, glasul lui Hristos aduce lumină sufletelor noastre şi reaminteşte Bisericii Sale: ”În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (Ioan 16:33) Nu ne rămâne decât să urmăm acest glas...