Balamuci

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Balamuci

Într-un document din anul 1794, am aflat o întâmplare petrecută în incinta Mânăstirii Balamuci. E adevărat că acolo s-a făcut la un moment dat un ospiciu, dar asta abia 30 de ani mai târziu. În momentul la care mă refer i se spune Sfânta Mânăstire Balamuci - după cum stă scris negru pe alb. Nu se face referire la nicio nebunie, la nicio dezordine.

Întâmplarea e legată de un lăutar mănăstiresc, pe nume Anastas. Îi putem spune fără grijă Tase. Bărbat tânăr şi bun cântăreţ, făcea din când în când un ban în plus cântând pe la nunţi, dar numai după ce termina treburile, adică după ce aducea apă, după ce adăpa animalele mânăstirii, după ce mai dădea nişte sape prin grădina de zarzavat şi după ce mai trăgea câte un cântec pe la petrecerile din mânăstire - ospeţe desigur creştine, cu ocazia unor zile mai însemnate - hramuri, comemorări, întâlniri sfinte.

Tase era proprietatea mânăstirii, împreună cu familia lui, un tată, tot lăutar, şi soţia, pe nume Stoica.

Iar despre lăutari ştim câte ceva; erau o tagmă specială, bucurându-se de respect, în funcţie de repertoriu, dar mai ales de viteza cu care făceau să circule veştile. Lăutarii, mai ales cei boiereşti, treceau din poartă în poartă şi cântau noutăţile: ce s-a mai întâmplat cine cu cine s-a însurat, cine a mai murit şi aşa mai departe, cu ce era îmbrăcat în ziua aceea nu ştiu care boier sau ce mărfuri au fost aduse prin lipscănie.

Tase nu era chiar un astfel de lăutar. Trăia la o mânăstire izolată, undeva mai sus de Ştefăneştii de Ilfov, între Grădiştea şi Fierbinţi. Era rob, deci trăgea din greu. Dar, fiind artist, ţinea mult la imagine. Purta şalvari strânşi sub genunchi, vestă făcută dintr-un fost anteriu preoţesc, iar în buzunarul interior păstra un ceas de tablă, cumpărat de la bâlci. Îşi împodobea fesul cu o eşarfă finuţă, cadou de nuntă. Şi mai era ceva: deşi mai toată ziua umbla desculţ, când cânta, îşi lua papucii, roşii, pe care Stoica îi cususe, din petice de postav.

Acest Tase e personajul nostru de azi. Tânăr şi talentat, dar fără noroc.

În ziua de Sf Nicole, când era hramul mânăstirii, după cădelniţări şi cântări, după ospăţ şi după ce lumea a luat drumul spre casă, acest Tase, cântăreţ bun şi rob - a fost omorât.

Documentul dă multe amănunte, puse la dispoziţie de ucigaş, anume popa Vasile.

Pe lângă egumenul arhimandrit, în mânăstire slujea un popă foarte sensibil. Avea şi o casă, lângă poarta mânăstirii, unde trăia cu familia sa. Îi plăcea muzica, iar uneori îl asculta pe Tase, împietrind de o durere inexplicabilă ori oftând fără niciun motiv. (Să nu credeţi niciodată când auziţi că nu există motiv!)

În acea zi de decembrie, după ce se terminase ospăţul, Tase a plecat spre sălaşul lui, din fundul curţii mănăstireşti, iar popa a încărcat flinta şi-a tras un foc. Nu aşa, de nebun ori pentru că era supărat, ci ca să-l cinstească pe Sf Nicolae şi harul său.

Fără noroc, în acest episod am putea spune evlavios, Tase şi-a pierdut viaţa.

Deşi a fost un accident, totuşi popa Vasile nu poate fi considerat total inocent. El e condamnat până la urmă să-i dea un rând de hainei Stoicăi şi să plătească toate pomenile mortului timp de trei ani. Şi bineînţeles, în locul lui Tase va trebui să cumpere alt sclav, ca să nu sufere mânăstirea.

Aflăm cu această ocazie că serviciile religioase nu erau ieftine; pentru că Tase era om de rând, se scrie în document, pomenile lui costau doar 60 de taleri pe an. Deci, popa a strâns cureaua puţin.

Familia mortului se mulţumeşte cu asta. De altfel ce puteau zice, când ei nu erau decât sclavi la mânăstire, pe când popa - de! - era popă.

Ceea ce nu consemnează documentul este ordinea faptelor şi cauzele lor bogate în sensuri.

Vasile a ascultat cântecul lui Tase şi s-a lăsat dus departe, în grădinile suferinţelor lui. Căci fără să vorbească vreodată despre ele, fiecare om are nişte grădini, prin care rătăceşte doar el, parcuri, de cele mai multe ori lăsate în paragină, alei mocirlite de ploi, tufe pârlite de soare, cu frunzuliţe ciugulite. Iar în vegetaţia asta fiecare merge să plângă atunci când i s-a dat peste bot. Când nu poate să ajungă unde-şi doreşte, când lumea nu-i dă ceea ce ce-i place lui. Când oameni pe care-i adoră îi întorc spatele. Ori şi mai rău, când nu există speranţă pentru nimic. Exact în grădinile astea era Vasile, iar cântecul prăpăditului rob Tase - l-a făcut şi mai trist, băgându-l cu totul în smoală. Fiecare of, fiecare inflexiune a vocii sale răsucea şi mai tare cuţitul în rană. Să-l asculte pe Tase devenise insuportabil. Fără să ştie a pus mâna pe flintă, iar restul îl ştiţi.

Iar un scripcar, care scârţâia la vioară, un mucos din vecini, urcat într-un dud, şi-a dat seama atunci, că nici să fi prea talentat nu e bine.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite