Slătioara din Oltenia de sub Munţii Căpăţânii a fost leagănul acestui izvor de sănătate purificator ca şi când, spovedindu-mă în această săptămână, cum făceam copil, aş fi fost mult mai în stare să o iau de la început.

Aşa se face că în romanele Trilogiei Ţărăneşti reiau povestea Vinerii Mari, cu Prohodul, cu o mare bucurie a reînvierii clipelor ce s-au consacrat, izbăvitoare, când dealurile toate pe care se zidiseră bisericile Slătioarei, gâlgâiau – iată cuvântul – de şirurile copiilor cu obraji îmbujoraţi de efortul urcuşului şi cu buchetele de Floarea Paştelui în mână, cu petalele ei albe, nefiresc de albe, ocrotite de verdele crud al frunzelor şi lujerilor, cele mai frumoase buchete de flori din lume, pe care şi azi, numai astfel mi le pot inchipui şi vedea.

Seara Prohodului, în care parfumul Florii Paştelui răsfăţa întreaga biserică, făcând să se înalţe şi să se audă şi mai viu, şi mai tulburător glasurile noastre deasupra litaniei stranelor cu o vocaţie a cristalului cel mai pur. Era atâta credinţă în rostirea şi cântarea noastră, a copiilor, a versetelor Prohodului când ne venea rândul răspunsului de la balcoanele mici, parcă şi ele copilăreşti, cu atâta dăruire şi smerenie, încât şi azi simt şi aud vibraţia creştină a participării cu toată fiinţa şi cu tot sufletul, pe care niciodată în viaţă n-am mai întâlnit-o, ca şi când ar fi fost izvorâte din cele trei Stări ale Prohodului. Şi toate cu o curăţenie a vieţii noastre spre care mereu am năzuit.

Povestea Vinerii Patimilor, unică, m-a urmărit în toate împrejurările şi fericite şi dramatice ale vieţii şi în faţa paginii albe a viitoarelor mele scrieri ţărăneşti şi îmi dau seama azi, când aştern aceste rânduri ca într-o scrisoare, că Povestea a fost şi a rămas în conştiinţa mea ca un simbol spre care am nădăjduit mereu. Astfel îmi reprezint, prin această amintire, şi rolul Bisericii noastre de azi ca un simbol imperios al nevoii societăţii româneşti de solidaritate şi unitate şi identitate naţională şi de spirit. Şi poate că niciodată n-a fost mai dator Statul nostru de drept şi democraţia acestui Stat de a fi şi de a veni în sprijinul Bisericii noastre Ortodoxe, pe cărările căreia urcă semnificativ şi, nu numai la sărbători, nesfârşite, ca în copilăria mea, şiruri de credincioşi, mulţi, foarte mulţi tineri, simţind că urcă spre clipa de puritate şi de speranţă a Închinării. Am văzut toţi în aceste zile şi, mai ales, ale Pelerinajului Floriilor, răspunsul unor mari mulţimi de credincioşi la chemarea Clopotelor Ortodoxiei şi nu putem să nu recunoaştem că întreaga restrişte prin care trecem este nădăjduitor străbătută de Nevoia Rugăciunii.

Peste o zi numai, mâine seară, la miezul nopţii, vom spune toţi, ca în copilăria mea, Cristos a înviat!