Primele două războaie mondiale au avut ca numitor comun dorinţa de supremaţie a unor puteri statale, în esenţă grupuri de oameni şi interese. Aceste dorinţe au fost centrate, evident, în jurul chestiunilor economice. Oamenii se luptau pentru resurse, pentru controlul unor zone de influenţă, pentru pieţe. Globalizarea a schimbat ceva în configuraţia satului global numit Terra: posibilitatea lărgirii pieţelor, deci a afacerilor. Prin urmare, încet, încet, umanitatea a intrat într-un război economic la scară globală.

Asistăm astăzi, mulţi dintre noi fără voia noastră, la un război economic dur, care se duce la nivel global, între masive puteri economice. Un război nevăzut, care nu mai foloseşte arme de ucidere în masă, deşi uneori arsenalele militare se mai scot la rampă doar aşa…ca să se ştie cine mai are putere. Armele uzuale însă se numesc altfel: informaţie, dominaţie, influenţă, strategie, manipulare, comunicare, etc. Victimele nu mai sunt trupuri sfârtecate pe câmpurile înroşite de sânge, ci vieţi falimentate, buzunare golite, şomeri la cote alarmante, cazuri sociale zguduitoare sau chiar fiecare dintre cei ce sunt într-o alergătură zilnică şi obositoare pentru procurarea, din ce în ce mai greu, a celor necesare traiului. Tot astăzi, sub asediul individualismului solidaritatea creştină moare încet, dar sigur, iar iubirea pentru aproapele se transformă în concurenţă şi mânie surdă la adresa acestuia.

Iar mai presus de toate acestea, ce vedem? Aşa cum ne arată uneori şi presa, bogaţi prea bogaţi, care la un singur gest, ar putea curma acest război nedemn de specia umană. Ei stau pe munţi de bani, luptându-se în continuare pentru a strânge şi mai mulţi bani. Uneori mai aflăm că aşa numitele crize financiare nu sunt decât strategii sau efecte ale unor jocuri financiare care au ca scop înmulţirea averilor bogaţilor. Şi cred că nimeni nu ar avea ceva cu unele metode de strângere a acestor averi, dacă ele n-ar lăsa în urmă implicaţii serioase.

Cele pe termen scurt, adică victimele imediate, au fost descrise mai sus, aşa că nu voi insista. Cele pe termen mediu se concretizează în apariţia unor pături sociale între care există mari discrepanţe, cu riscul de a nu mai fi acoperite vreodată. Între aceste pături sociale se nasc, mai devreme sau mai târziu, tensiuni ce provoacă efecte sociale negative. Pe unele deja le vedem: proteste de amploare, teorii ale conspiraţiei propagate mediatic, o ură surdă între diferitele categorii sociale şi chiar încercări ale multora de a se îmbogăţi rapid pe căi necinstite.  

Însă cele mai serioase implicaţii mi se par cele pe termen lung. Acestea sunt de ordin spiritual şi vizează starea noastră în veşnicie. Şi nu m-aş mira dacă aceste consecinţe pe termen lung n-ar fi, într-un anume context, miza întregului război. Scriu aceasta din două motive.

  Primul ar fi atemporalitatea acestui război, despre care ştim cu aproximaţie când a început, însă cu siguranţă nu ştim mai nimic despre când se va sfârşi. Aceasta deoarece actualii „conducători de oşti“, intenţionat sau din ignoranţă, nu prea ne spun nimic despre cum arată viitorul globalizării noastre. Singura certitudine pare a fi doar nelimitata lor dorinţă de câştig, precum şi idolatrizarea banului. Cred că umanitatea ar fi mai liniştită şi mai împăcată, din momentul în care aceştia vor spune: ne ajunge cât am strâns, de acum ne îngrijim şi de voi. Posibil însă ca Parusia Domnului să fie provocată tocmai de existenţa acestui război,căruia cineva va trebui să-i pună punct. Iar Acela nu poate fi decât Dumnezeu, căci de la oameni...slabe şanse.

  Al doilea motiv îl constituie lecţia profundă pe care o învăţăm din ispitirea Mântuitorului, de pe Muntele Carantaniei. Întregul proces de ispitire pleacă, ca şi astăzi, de la trebuinţele fireşti ale trupului, trece prin tentaţia de a-L înţelege pe Dumnezeu ca slujitor al tău şi se termină cu suprema nenorocire care i se poate întâmpla unui om, apostazia, lepădarea de credinţă, adică moartea sufletească. Aşadar, o înlănţuire logică de ispitiri, posibil prezente oricând în viaţa fiecăruia dintre noi, cu o finalitate clară: câştigi sau pierzi, te mântui sau nu, devii sfânt sau păcătos.

  Dar până ajungem acolo, la război suntem în stare permanentă de luptă, aşa că vedem cum am ajuns să ne luptăm unii cu alţii, din ce în ce mai des şi mai puternic, pe te miri ce: de la o bucată de pâine, de pământ sau de salariu, apoi pe faimă, avere şi plăcere, până la suprema nebunie de a-i socoti pe oameni şi chiar pe Dumnezeu ca servi ai noştri. O agravantă a acestei situaţii o reprezintă implicarea, din când în când, în această luptă, chiar şi a unor slujitori ai Domnului, uneori cu consecinţe dramatice. Căci nu am cum să nu mă gândesc că demisia Papei Benedict al XVI-lea este posibil să fie mai mult consecinţa unor presiuni cezaro-papiste decât a unor motive reale de sănătate.

Din fericire, cine reuşeşte să biruie însuşi războiul, nu pe vreunul din participanţi, nu va mai avea parte vreodată de un alt război. Căci asta va însemna dobândirea iubirii veşnice.

  Şi cred că Papa a înţeles asta foarte bine.