A fost odată ca niciodată, România…

…şi peste ani, în limbi străine şi pe meleaguri păgâne, se va spune, poate, la ceas de seară, copiilor din leagăn, un basm despre un tărâm de vis, de multă vreme uitat: „A fost odată ca niciodată, România…”

România din vara anului de graţie 2014 se înfăţişează Europei ca o mahala răvăşită de scandal şi ţigăneală. Ţara noastră se transformă încet, dar sigur, din colţul de rai udat de sânge de eroi şi sub a cărui lumină sfântă s-a născut Mioriţa, odă a jertfei creatoare, într-un ungher dubios unde s-a aciuit o şatră prosperă de interlopi şi unde bălteşte o hazna a laşităţii în ale cărei ape murdare politrucii şi baronii îşi aruncă faptele lor mizerabile – hoţia, minciuna, desfrânarea şi trădarea. 

România noastră începe a fi un spaţiu al ratării şi pervertirii, un loc din care mai curând trebuie să pleci, decât să-ţi asumi încercarea de a rămâne şi de a trăi cu speranţa într-o viaţă prosperă şi normală. O Românie bolnavă, tuşind a ticăloşie şi zăcând în laşitate. O Românie care nu mai este România. 

Venerabili ai marilor familii conducătoare ale mafiei politice îşi ţipă supărarea, miraţi că se află sub ameninţarea Justiţie. O Justiţie încă abulică, dar care reuşeşte, spre surpriza multora, „performanţa” de a-şi acoperi pe jumătate unul dintre cei doi ochi la care dintotdeauna a fost chemată să se lege. 

Sătui de poveşti mincinoase, ne lăsăm totuşi tulburaţi de întrebarea: se va face dreptate? Va fi Baba Cloanţa-Justiţia precum Făt-Frumos din poveste, retezând capetele balaurului pentru a o salva de la siluire pe Ileana Cosânzeana? Noi spunem că nu! Nu se va face dreptate, ci doar se va scrijeli un cap al hidrei şi alte trei vor răsări din rană, tot aşa de urâte, de lacome şi de ticăloase. 

Făt-Frumos a murit demult… am rămas cu balaurul. 

Cum de ne-am rătăcit în această fundătură de timp şi istorie? Cum de ajunse nevolnicul împărat, hoţul dregător şi tâlharul jude? 

Păi, cum altfel, decât prin păcatele noastre? Păcate care au secătuit izvorul de trăire şi simţire din care se răcoreau, în vremuri mult mai bune, elitele creştine ale Naţiei Române. Astăzi ne lipsesc aceste elite şi locul lor cel de cinste a fost ocupat de venetici, de impostori şi ticăloşi. Cei chemaţi să fie miloşi, au uitat mila, cei rânduiţi să fie drepţi, au lepădat dreptatea, cei aşezaţi să mărturisească adevărul, slujesc minciuna. Elitele, câte s-au mai aflat pe pământ românesc, s-au înstrăinat pe meleaguri îndepărtate, slujind prosperitatea celor de alt neam. Românii rămaşi în ţară se lasă biruiţi de patimi şi de laşitate, ba chiar se învoiesc a sluji una sau alta dintre mafiile care ne jefuiesc avuţia şi viaţa. 

Am renunţat să mărturisim şi să trăim spiritul naţional, crezând că vreun duh european ne va fi de mai mare folos. Ne-am înşelat şi am fost înşelaţi. Acum plătim preţul trădării Neamului Românesc şi suntem sclavii unor indivizi cu voinţă pervertită şi necinstiţi sufleteşte. Europa de la care am sperat necugetat atâta ajutor şi binecuvântare, se zbate în propria rătăcire, schingiuită sub povara coşmarului în care s-a transformat visul de unire sădit cândva în sufletul naţiunilor europene. Ruina unui nou Turn Babel prin care L-am sfidat pe Dumnezeu, se prăbuşeşte peste sufletele noastre, rătăciţii care am îndrăznit a-l construi. 

Mahalaua România se scufundă odată cu ruina numită Europa, în zgomot de manele şi vaiet de interlopi, sub rânjete de politruci. 

…şi peste ani, în limbi străine şi pe meleaguri păgâne, se va spune, poate, la ceas de seară, copiilor din leagăn, un basm despre un tărâm de vis, de multă vreme uitat: „A fost odată ca niciodată, România…”