Chiar dacă nu se poate vorbi despre o inferioritate reală, substanţială, dat fiind că iubirea creştină este egalitaristă şi „vede” în celălalt ascendenţa divină, totuşi această „vedere” rămâne în mare parte una teoretică, deductivă, abstractă, devenind, probabil, doar în situaţii excepţionale, o viziune directă, intuitivă. Iubirea creştină înseamnă să-l poţi prelua în proiectul tău afectiv pe acela care se arată ca „ultimul om”, ba chiar pe cel complet opus ţie - „vrăjmaşul”. De altfel şi experienţa comună ne arată că iubirea este posibilă faţă de ceva inferior (iubirea copiilor de către părinţi, iubirea faţă de animale, ba chiar iubirea faţă de noi înşine – ne iubim deşi ne simţim inferiori în raport cu ceilalţi sau cu „idealul eului”: acel „însumi” pe care „eul” meu îl iubeşte este vulnerabil, slab, inferior – de unde lirismul autoreferenţialităţii – în poezie, efuziune, confesiune.)
 
Admiraţia nu se poate îndrepta, prin definiţie, decât spre ceea ce este superior. Atât admiraţia cât şi invidia se întemeiază pe sentimentul de inferioritate. Cine nu se simte inferior nimănui nu poate nici invidia nici admira. Cuvântul Poetului: „N-admiram nimic, / fericit ca zeii, / doară singur eu / mă miram de mine.” Zeii şi Dumnezeu pot iubi muritorii, dar nu-i pot admira.
 
Fiindcă natura face economie de mijloace, e de presupus că admiraţia provine dintr-o deformare a invidiei – care este un sentiment primar, întâlnit şi în lumea animală. De altfel, noi folosim în limbajul obişnuit formulări precum: „te invidiez pentru...” cu o semnificaţie pozitivă – unde invidia devine sinonim perfect al admiraţiei, cuvântul „invidie” putând fi înlocuit cu „admiraţie”.
 
De altfel originarea admiraţiei în invidie poate fi demonstrată şi de la capătul celălalt. Dacă persoana admirată nu este suficient de curtenitoare şi prevenitoare faţă de admiratorul ei –sentimentul se poate desublima până la invidia primară... Admiraţia este în permamenţă ameninţată de invidie, istoria consemnând nenumărate cazuri în care admiratorii devin, în cazul unei „deconspirări” publice a persoanei admirate, principalii ei detractori, exultarea lor semănând
 
până la indistincţie cu un urlet de eliberare, ca şi cum, în ascuns, abia aşteptau „dezvăluirile” degradante. Într-adevăr, cum ne învaţă Freud, un anumit disconfort este prezent în orice sentiment „pozitiv” – graţie ambivalenţei acestuia. În orice sentiment de iubire există şi ură – pentru simplul fapt că obiectul iubit aduce atingere autosuficienţei noastre narcisice. Tot astfel, în admiraţie – invidia iese la iveală cu prima – sau măcar a doua! – ocazie.
 
Convertirea unui sentiment negativ într-unul pozitiv – este un proces care a fost sesizat de mult timp. Cred că o asemenea observaţie a putut conduce la ideea că durerea este adevărata „substanţă” a lumii psihice, plăcerile nefiind decât iluzoriile ei avataruri. Tot aici ar trebui căutată semnificaţia profundă a definirii plăcerii ca legătură – de la Buddha până la Giordano Bruno. Plăcerea este o legătură pentru că conectează un afect negativ cu o semnificaţie pozitivă – transformându-l astfel într-o trăire plăcută, agreabilă. Până şi cel mai ordinar seducător ştie că a trezi dragostea în sufletul unui om înseamnă a-l face să descopere dulceaţa suferinţei.
 
Când elabora – cu un rar spirit de fineţe – teoria privitoare la „metoda agoniei” – în care suferinţa putea fi, prin augmentare, transfigurată într-o trăire opusă, pozitivă – Emil Cioran se situa într-un asemenea şir de intuiţii ce se întinde de la substanţialitatea budistă a suferinţei până la ambivalenţa – freudiană – a afectelor.
 
Admiraţia este un asemenea exemplu de transfigurare. O transfigurare a invidiei, o invidie „pozitivă”. Deşi invidioasă, o maimuţă face temenele în faţa superiorului până la detronarea lui, ocazie cu care, fie că-i va lua sau nu locul, va cunoaşte o exaltare... „demitologizantă”, cu condiţia ca propria ei poziţie să nu fie astfel ameninţată. Omul nu este departe...
 
Să fie admiraţia doar o „temenea internalizată” – a cărei cauză finală este dorinţa de a fi ca..., de a fi în locul celui... admirat? Într-adevăr, admiraţia pare să fie o invidie în al cărei „nucleu” – frustrarea – a fost introdusă o semnificaţie intelectuală, nobilă, ceea ce o face să devină o trăire agreabilă şi onorabilă. A vrea să fii (la fel) ca cineva – este, în calitate de invidie, ceva negativ şi reprobabil, dar acelaşi lucru este – în calitate de admiraţie – pozitiv şi recomandabil. În admiraţie invidia nu mai „roade”, ci şlefuieşte, nu mai este tenebroasă, ci luminoasă, nu te mai coboară ci te înalţă. Admiraţia – ca şi alte plăceri sau sentimente nobile – este un comportament învăţat, provine dintr-o asemenea convertire a unei trăiri negative într-o
 
trăire pozitivă printr-o prealabilă asociere – intelectuală! – cu o semnificaţie axiologică, cu o valoare.
 
*
 
Pentru a înţelege cum se petrece o asemenea modificare sau transfigurare a invidiei în admiraţie, a unui sentiment negativ într-un sentiment pozitiv, este necesar să lărgim puţin orizontul discuţiei înspre o teorie a plăcerii.
 
Nu durerea se opune plăcerii, ci neplăcerea. Căci durerile nu doar că pot fi plăcute (ca în sado-masochism), dar, în cazul omului, cele mai multe plăceri nu sunt altceva decât suferinţe convertite, transfigurate, cărora intelectul nostru le-a schimbat semnul şi sensul. Un exemplu: vezi o clădire – respingătoare ca o cazemată – în care nu ai trăi nici măcar o oră. Afli despre ea că e o vestită instituţie în care, ca să ajungă să lucreze, angajaţii ei şi-au cheltuit ani din viaţă, supunându-se la tot felul de canoane. Ai zice că acum când au ajuns aici, la destinaţie, se bucură de cele mai mari desfătări, ca răsplată pentru efortul depus. Nici vorbă. Activitatea lor presupune în primul rând frecuşuri sau plictiseli de tot felul la capătul cărora cad epuizaţi. Şi totuşi plăcerea există, e permanentă, face ca totul să fie suportabil, să dureze şi să se perpetueze: este gândul că sunt importanţi, că au reuşit în viaţă, că ceea ce fac este valoros, că – spre deosebire de alţii – au un venit sigur sau că la vară vor merge în concediu ori, ajunşi acasă după o zi de muncă, vor mânca şi vor bea. Plăcerea e deci o legătură în sensul cel mai propriu, ceva indirect, obţinut prin raţionament.
 
Dar când ajung în sfârşit la destinaţie, fiindcă nu mai au de ce o lega, vacanţa se dovedeşte ternă, fadă, plictisitoare, cu mult mai insuportabilă decât munca propriu zisă. Oamenii se străduiesc însă să o lege de altceva, măcar de gândul că va fi o amintire plăcută, o sursă de poveşti sau de fotografii pe Facebook. Chiar şi plăcerile sexuale sunt la origine suferinţe - urmăriţi orice animal în perioada de rut: este înnebunit de o tensiune insuportabilă şi nu vrea altceva decât să o descarce cât mai repede. Oamenii transformă această necesitate într-o plăcere, aşadar orice plăcere sexuală, oricât de „normală” ni s-ar părea, este - aici sfinţii părinţi aveau dreptate - o perversiune.
 
Dar şi mâncatul este „suferinţă” convertită. Copiii mici mănâncă doar cât au nevoie şi părinţii lor înnebunesc pentru că au impresia ca ar trebui să mănânce mai mult. De fapt părinţii urmăresc, inconştient, sa le trezească plăcerea de a mânca, să creeze acea legătură dintre aliment şi semnificaţie, unde alimentul nu mai este o simplă sursă de satisfacere a unei nevoi, ci devine semnificant, iar mâncatul semioză. În prima instanţă copiii resping această condiţionare, refuzând excesul de mâncare până ce în sfârşit - legătura intelectuală fiind creată - cedează şi ajung să caute ei înşişi mâncatul de plăcere.
 
În cazul omului nu există plăceri exclusiv fizice, plăcerea este o semnificaţie, o idee... De la vârsta de trei ani - dacă nu şi mai devreme, toate plăcerile lui sunt plăceri intelectuale. (Şi neplăcerile, de asemenea). Orice geamăt este concluzia unui raţionament...
 
Articolul de faţă a apărut în numărul curent al revistei Argeş