îndrept atenţia azi, chiar în Vinerea Patimilor, spre cuvântul Prohod pe care l-am văzut şi-l văd la temeliile întemeierii creştine a poporului român, dăinuind fără încetare până azi, din nefericire şi în paralel de la un moment dat cu înfiriparea păgubosului tranzacţionism în urma căruia pătimim şi mai mult în zilele noastre.

În cărţile Trilogiei mele ţărăneşti, în toate, am pomenit şi am „cântatprohodul, romanul Crimă pentru pământ fiind structurat - cum bănuiesc că se ştie - pe cele trei Stări ale Prohodului.

Mitologia creştină ţărănească s-a întemeiat, în credinţa mea, pe Prohod şi m-am străduit cât am putut, fireşte, în romanele Nişte ţărani şi Iarba vântului şi Crimă pentru pământ să arăt că n-a fost nicio clipă a vieţii ţărăneşti până la primăvara ei cea mai dulce care să nu ajungă la aceasta, fără să treacă prin prohod.

Am fost, paradoxal aş zice, blestemaţi fericit sa fim supuşi acestui Prohod ca un nesfârşit purgatoriu, fără de care să nu putem nădăjdui la Dumineca Învierii.

În Starea a treia a Prohodului este un capăt de vers care începe chiar cu acest cuvinte:

Primăvară dulce, fiul meu prea dulce, chipul frumos cine ţi l-a apus“.

Când eram copil, cele mai frumoase amintiri au fost legate, pentru noi, cei de la ţară, de seara din Vinerea Patimilor când urcam dealurile înverzite ale Olarilor şi Mănăseştilor şi Cociobilor până la biserica din vârful lor, cu buchete cu floarea albă a Paştelui în mână, ca să ne înghesuim în strana de deasupra naosului, ca un pridvor de lemn de casă ţărănească, să cântăm Prohodul. Şi când ajungeam la versul „Primăvară dulce...“ glasurile noastre se înfiripau şi se făceau şi mai puternice şi mai înmiresmate ca şi când ar fi intrat în ele fiorul primăverii.

Şi toată biserica era plină de flori şi de ramuri de zarzăr şi de prun abia înfloriţi şi noi cântam ca şi când am fi zburat în braţele Învierii din seara de a doua zi, care ne trimitea să-i răspundem la miezul nopţii preotului când el spunea „Cristos a Înviat!“:

-„Adevărat a Înviat!

Nu ştiu cum o să-i răspundem noi mâine seară preotului, cât de tare, cât de convinşi, cât de responsabili, cât de hotărâţi pentru că acest vers cuprinde în el învăţătura pe care se sprijină identitatea naţională susţinută din păcate mai mult cu zăngănitul clopotelor de propagandă, nu atât cât ar trebui cu dangătul de bronz al clopotelor Putnei lui Ştefan cel Mare şi al clopotelor de la Hurezii Brâncoveneşti şi ale clopotelor Unirii de la Alba Iulia 1918.

Mă tem, bătrân cum sunt, să nu ajungă mai salvator decât Prohodul tranzacţionismul cu filozofia lui nefericită: „Capul plecat, sabia nu-l taie!“.