Deşi suntem în epoca vitezei luminii şi a stresului grăbit, textul următor cere o oarecare liniştire spre a fi înţeles cum se cuvine. Urmează un adevărat brain-storming. Căci lucrurile profunde cer oarecare timp de reflecţie. Puneţi-vă centurile, aşezaţi-vă confortabil, alungaţi orice bruiaj şi…să mergem.

Ce înseamnă, de fapt, încrederea în Biserică ? Răspunsul corect la această întrebare ne va lămuri inexistenţa vreunui motiv serios sau real pentru a ne pierde încrederea în Biserică. Pentru a uşura aflarea lui, să citim atent cuvintele Sf. Pavel: credinţa este încredinţarea celor nădăjduite (Evrei, 11,1)

Când ne încredem în cineva sau ceva, nădăjduim că există o răsplată, un scop, un ţel sau o finalitate a încrederii noastre. În cazul Bisericii, care ar fi aceasta? Desigur, cei care cunosc natura Bisericii, adevăraţii credincioşi, „practicanţii“, vor răspunde: mântuirea, iertarea de păcate, desăvârşirea spirituală, viaţa veşnică în Hristos. Ceilalţi, „nepracticanţii“, probabil că vor găsi alte răspunsuri care-l exclud pe Hristos. Prin urmare, fiecare găseşte în Biserică nimic altceva decât subiectul propriei credinţei, Hristos sau orice altceva.

Ei bine, cum credinţa este tocmai încrederea că vei atinge scopul credinţei tale (ce paradox uimitor între credinţă şi încredere), înseamnă că pierderea încrederii în Biserică este similară cu pierderea credinţei proprii, iar mai departe, cu neîmplinirea (ratarea) scopului ei.

Am făcut acest raţionament, aparent complicat, pentru a înţelege doar că nu există nici un motiv de pe faţa acestui pământ care să poată duce la pierderea încrederii cuiva în Biserică, în afară de un singur motiv: subiectul încrederii nu este Hristos, capul Bisericii. Adică avem de-a face cu o credinţă „căldicică“, interesată, egoistă, lumească.  

Pentru această situaţie, Hristos are însă un cuvânt scurt şi clar: sminteala. El defineşte tocmai situaţia nefericită în care, având o credinţă neclară în Hristos, ratezi întâlnirea cu El, deoarece te-ai lăsat înşelat pe drum de diverse ispite.

Este şi situaţia presupuselor motive de scădere a încrederii românilor. Acestea nu sunt decât exemple de poziţionare eronată a unora faţă de subiectului credinţei şi, în consecinţă, a încrederii.

Mai întâi, comportamentul preoţilor nu are de-a face cu lucrarea lui Hristos în Biserică. Biserica şi lucrările din ea, împărtăşirea lui Hristos şi a Duhului Sfânt, nu au de-a face cu calitatea morală a slujitorilor ei. Nu preoţii îl sfinţesc pe Hristos, ci exact invers: Hristos sfinţeşte pe preoţi şi credincioşi, pentru că Biserica este sfântă prin sfinţenia Capului ei, Hristos, şi a Tainelor din ea. Altminteri, dacă nu ar fi aşa, omul nu s-ar mai sfinţi, deoarece păcatele noastre ar întina pe Hristos, Biserica şi Tainele ei. În realitate, noi ne spălăm în Biserică de păcatele noastre, prin lucrarea de către clerici a Sfintelor Taine, indiferent de vrednicia sau nevrednicia clericilor. Deşi Hristos s-a dat pe mâna oamenilor, aceştia nu pot face ce vor cu El. Şi oricât de nevrednici ar fi clericii, Biserica rămâne infailibilă. Ca urmare, nevrednicia unor clerici nu este motiv de scădere a încrederii noastre în Biserică.

Este drept că atunci când nevrednicia unui slujitor atinge anumite limite, el este sancţionat,  dar nu pentru că l-ar întina pe Hristos sau Sfintele Taine, ci pentru că el s-a smintit de ele, a ieşit din comuniune cu Hristos şi nu mai poate fi călăuză credincioşilor. Câtă vreme vor mai fi alţi clerici, nu se anulează posibilitatea noastră de a ne mântui  

Apoi, s-a pomenit adeseori că Biserica nu se implică în societate, că este rece la dorinţele credincioşilor ei. Hazul nebun şi trist este că, în realitate, societatea (mai ales cea sterilă de religie, numită şi civilă, umanisto-secularistă) nu prea se mai preocupă de Biserică, acţionând haotic. Vrea programe sociale ale Bisericii, dar fără finanţare. Vrea un popor educat şi moral, dar nu vrea religie în şcoli (adică o educaţie a moralei). Vrea cultură şi identitate, dar se războieşte cu simbolurile religioase care dau identitate spirituală. Vrea programe mediatice şi public de calitate, dar intoxică publicul cu jeg mediatic. Căci deh, binele şi pozitivul nu se cere de marele public, decât cu rare excepţii. Şi-atunci, cine seamănă vânt, nu culege furtună?!

Să ne înţelegem, dragi tovarăşi şi fraţi. Biserica nu este un colhoz, care a primit „de sus“ un plan cincinal de implicare cu de-a sila în viaţa credincioşilor sau a societăţii. Ea este o comunitate a iubirii, în care oamenii se caută reciproc şi se ajută, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni. Să nu învinuim Biserica de atomizarea şi decăderea socială în care ne-am lăsat prinşi. Căci ea se adresează celui ce are ochi să o vadă, urechi să o audă şi inimă să o primească. E drept că acestea se fac mai greu astăzi, când există atâta zgomot informaţional în jur. Iar dacă vrem o Biserică implicată social, să nu ezităm a ne implica noi înşine în Biserică. Căci Biserica nu are numai cler, are şi credincioşi. Cu cât ne implicăm mai slab în Biserică, cu atât nu o vom înţelege, iar îndoiala şi înstrăinarea îşi vor face de cap cu noi.

În fine, Biserica este acuzată ba că e mare afaceristă, ba că e netransparentă. Să ne lămurim. Banii Bisericii se regăsesc în beneficiul nostru, al celor care au inventat banii. Are Biserica bani, înseamnă că noi am avut să-i dăm ca să existe pentru noi. Dar cine întreabă de banii Bisericii? Şi cu se scop: vor să-i dea sau vor să-i ia bani? Pe de altă parte, am eu dreptul, ca privat, să întreb de banii altui privat, într-o instituţie privată, deşi este de interes public? Desigur, pot întreba doar de ai mei. Iar zona de bani publici atribuiţi Bisericii este plină de date şi cifre exacte, prin instituţiile statului, abilitate cu distribuirea acestora, dar şi prin comunicatele Bisericii, chiar dacă sunt acuzate de imperfecţiune. Numai cine nu vrea, nu află. Şi, dacă prin absurd, s-ar fura toţi banii Bisericii de către popi, un singur şi esenţial lucru nu poate fi furat: Hristos.

Apoi, să ne întrebăm: cum am vrea să arate o instituţie divino-umană, care este cea mai veche din România şi utilă pentru mai mult de 80% din poporul român? Ar fi mai bine să fie sărăcită în ultimul hal, needucată, dependentă politic de „înalte porţi“, aşa cum este politicul actual (destul că politicul a redus poporul la populaţie şi ocupă ultimele locuri la încredere)?! Mai mult, văd că se vociferează sus şi tare pentru un amărât de 0,08% din PIB. În vremea asta, restul de bani publici se jumulesc furibund, de către interese private, iar programe sociale bugetare, din restul PIB-ului, se văd cam rar. Başca, sectoarele bugetare cele mai importante pentru o naţiune şi viitorul ei (educaţia, sănătatea, etc. ), deşi finanţate mult mai mult decât Biserica, sunt într-un aşa hal de veşnică tranziţie şi reformă, de mi-e teamă că luminiţa de la capătul tunelului se transformă într-o lumânare pe coliva neamului românesc.

Sau oare să fie vorba de o invidie sporită asupra singurei instituţii care, chinuindu-se să chivernisească bănuţul primit din sărăcia neamului ăstuia, cu toate imperfecţiunile oamenilor ei, se străduieşte să-i arate românului lumina veşniciei, astfel aruncând o puternică culoare a religiozităţii, într-o Europă şi Terră din ce în ce mai debusolate? Aruncarea cu piatra în Biserică nu ar face decât să ne confirme că suntem mai jalnici decât cei din scena prostituatei aduse la Hristos. Măcar aceia, până la urmă, au plecat ruşinaţi, aruncând pietrele şi înţelegând că nu-i prea înţelept să-ţi tai singur craca de sub picioare.  

  Sau poate că trăim momentul în care răuvoitorul vine în chip de „înger al luminii“, ispitind colectivităţi masive, la nivel global, cu o nouă filozofie umanist-iluzorie. Aşa cum a mai fost şi cu iluminismul, nazismul sau comunismul, chiar şi cu capitalismul, care au visat sau visează din destul că pot dărâma Biserica şi fura pe Hristos din inima poporului. Dar nu au reuşit şi nu vor reuşi să-i piardă decât pe „colaboratori”, pe cei care, lăsându-se smintiţi, văd întunericul drept lumină.

  Concluzie: smintiţii, cei care-şi pierd aşa zisa încredere în Biserică, pierd doar scopurile lumeşti şi efemere ale credinţei lor „călduţe“. Acestora, Dumnezeu însuşi le promite „vărsarea din gura Mea“, adică îndepărtarea de El şi ratarea mântuirii.