„Când mă uit la mine mă îngrozesc, dar apoi
mă uit în jur şi mă liniştesc“ – zice o vorbă care se vrea de duh. Altfel spus:
eu am beteşugurile mele (morale, spirituale), dar ceilalţi stau mai rău ca mine
(pentru că sunt şi mai vicioşi, şi mai betegi).
Motto: „Spune lui
Josef că toată viaţa lui e o poveste frumoasă, pe care puţini o vor pricepe”(pictorul Ştefan
Popescu, către dna dr. Marta Trancu-Rainer, soţia
Profesorului)
Mai mult decât ură,
ironie ieftină sau chiar antireligiozitate, deloc ascunsă, majoritatea celor care
au însoţit aşa zicând critic sfinţirea altarului Catedralei Naţionale au produs
proba neputinţei.
Patriarhul a reuşit în România, o ţară săracă din Estul Europei, să zidească în câţiva ani ceva ce nici Ministerul Transporturilor laolaltă cu Ministerul Fondurilor Europene nu a reuşit.
Am avut cinstea
de a fi invitat, în această dimineaţă, la sfinţirea Catedralei Mântuirii
Neamului. E un moment pe care nu credeam că generaţia mea avea să-l prindă.
Într-un timp istoric când şi nestatornicia vicleană a toamnei, bântuită când de secete păgubitoare, când de ploi şi furtuni şi zloată iernatică şi de ninsori ameninţătoare, lipsite de farmecul imaculatei zăpezi, când de vineţeala igrasioasă a ploii nucilor găunoase,
Frica de celălalt
nu ca de o durere teribilă de măsea, ci mai degrabă ca de un apendice inflamat
într-un om singur într-o ţară străină, peste mări şi ţări, care nu cunoaşte
limba, nu are asigurare medicală şi nici bani în buzunar.
Trei mituri foarte
răspândite în lumea contemporană – care sunt străine cu totul străine de perspectiva creştină.
Acum o lună, într-o clinică din Tuebingen, murea unul dintre cei mai vechi şi mai statornici prieteni pe care i-am avut în Germania: Manfred Wagner (3 decembrie 1946-16 septembrie 2018).
Impunerea căsătoriei „tradiţionale“ în Constituţia ţării ar fi fost văzută ca o mare realizare şi mărturisire de credinţă, scutind astfel timpul preţios al preoţilor şi al pastorilor de a convinge prin predici şi cateheze viitoarele cupluri să urmeze calea lui Dumnezeu.
Printre ultimele
argumente pro căsătorii homosexuale, lansate în spaţiul public, găsim unul
menit să atingă coarda sensibilă a umanităţii: ei se iubesc, deci nu avem de ce
să ne opunem fericirii lor. Cred însă că cei ce l-au elaborat au scăpat din
vedere un amănunt: nu toate iubirile zidesc.
„Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.” (Marcu 9:24) Această vorbă
adresată lui Iisus este înţeleasă ca o invocare a sprijinului divin
întru desăvârşirea credinţei. Altfel spus, cel care i se adresează
Mântuitorului îi cere acestuia să intervină pentru a-i risipi şi
ultimele umbre de necredinţă, restul de îndoială…
Despre referendumul
din octombrie s-au spus deja vrute şi nevrute. S-au proferat injurii, calomnii,
s-au scuipat flegme elitiste peste capetele plebei religioase, s-au practicat
contorsiuni intelectuale şi, în general, s-a văzut mai bine cine ce şi cum este.
În seara zilei de 25 august 2018 o cumplită nenorocire
s-a abătut asupra locuitorilor municipiului Oradea. Clădirea Palatului
Episcopiei Greco-Catolice, monument istoric, ridicat de credincioşii
greco-catolici în vremea în care episcop al Oradiei era Demetriu Radu, cel care
a prezidat la data de 1 Decembrie 1918, alături de Gheorghe Pop de Băseşti,
Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, a fost cuprinsă pe neaşteptate de
flăcări.
Tot aud şi citesc
argumentul acesta: arătaţi-ne o minune şi o să credem. Sau: daţi-ne un
argument decisiv despre existenţa lui Dumnezeu şi o să credem.
Botezul este „vaccinul“ împotriva Sfântului Duh, împotriva gândirii
religioase, a reflecţiei metafizice. Prin botez – această diabolică
invenţie, datată istoric, care a avut la acel moment motivele ei
„geopolitice“ – omul este „asigurat“, protejat împotriva „virusului“ conştiinţei metafizic-religioase.
Când lui Iisus „i se face milă de mulţimile de oameni”
(Matei 14, 14-22), el face trei lucruri, în ordinea aceasta: 1) le vindecă
trupurile – îi vindecă pe toţi bolnavii din acele mulţimi; vorbim de 14.000 de
oameni, o adunare imensă, chiar după standardele de azi; 2) le vindecă
sufletele, prin Cuvântul Său; 3) îi hrăneşte, înmulţind cinci pâini şi doi
peşti, care ajung pentru toţi cei adunaţi în acel loc pustiu.
Două mari pietre
de poticnire, pentru lumea de azi, în viaţa Sf. Ilie Tesviteanul – „obstacole“
de care se împiedică, iar şi iar, cei care discută viaţa proorocului în
mass-media şi pe Internet.
Unul dintre paradoxurile creştine adesea aduse în
discuţie de teologi este acela al contradicţiei dintre cuvintele Mântuitorului,
„Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da“, şi faptul că unele
dintre rugăciunile creştinilor rămân, în mod aparent, fără răspuns. Voi încerca
să-l explic aici, în câteva rânduri.
Cinstind memoria personalităţii marelui patriarh Iustinian Marina la 40 de ani de la trecerea acestuia în nefiinţă, la editura Basilica, a apărut în condiţiile grafice de excepţie ale unui fermecător album de artă o nouă monografie consacrată „Leagănului cetăţii“ Bucureştilor, cum numea Nicolae Iorga catedrala cunoscută azi miilor ei de credincioşi, Mănăstirea Radu Vodă.
Dacă vrei să ajungi din punctul A în
punctul B, cel mai important principiu este: să ştii care e punctul A, şi să
ştii care e punctul B. Al doilea principiu important este: fă primul pas.
Nu ştiu câţi dintre voi aţi fost la Mănăstirea Putna şi dacă acest lucru v-a îmbogăţit şi altceva decât colecţia de magneţi de pe frigider. Eu am fost ultima oară ieri şi vreau să povestesc cum a fost, pentru că articolele găsite prin presă sunt lapidare şi nu transmit ceea ce am trăit pe viu.
