Citesc cu mîhnire postarea lui Robert Şerban. E de toată jena că FILTM nu primeşte sprijin din partea Timişoarei, oraşul care anul viitor va fi capitala culturală a Europei.
O discuţie cu Răzvan Bucuroiu, publicist, realizator TV şi
director fondator al revistei Lumea credinţei. De asemenea, Răzvan
Bucuroiu este unul dintre „pionierii” presei religioase în România şi redactorul-şef
al editurii Anastasia, editura care a reuşit să aducă în publicului românesc de
după Revoluţie marile titluri are literaturii ortodoxe, interzise pentru mulţi
ani în România comunistă.
Citesc consternat că istoricul Ioan-Aurel Pop a fost reales preşedinte al Academiei Române. Nu-mi vine să cred ce se întîmplă.
Nu doar prin inima Ortodoxiei trec fronturi, aici: concrete, precum
între Ucraina şi Rusia. Inclusiv în spaţiul catolic asistăm la mişcări
teologice de trupe.
Ediţia specială de sărbători a podcast-ului
Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu, a adus în faţa oamenilor gândirea unui teolog care
a vorbit deopotrivă celor credincioşi şi necredincioşi despre rosturile
libertăţii, ale iubirii şi ale iertării.
Rădăcinile sărbătorilor de iarnă, în special ale Crăciunului, se duc în timpuri precreştine şi se leagă de venirea anotimpului rece şi de solstiţiul de iarnă, ca barieră, dincolo de care ziua începe să crească. Tocmai de aceea, este o sărbătoare a Soarelui, unele religii legând-o de câte un zeu victorios, aşa cum este de pildă Mithra, serbat la 25 decembrie.
Vin crainicii nopţii, în dalbe instanţe,/ sub bolte de vis, când aripi adie,/ şi-nchid paranteze, şi-alintă balanţe./ Ceva stă s-apună, ceva stă să fie...
Mare şi deosebit de dens populată în situaţii excepţionale este Grădina Domnului. E încăpătoare şi primitoare pentru toţi, lăsându-i să se comporte în libertatea convingerilor lor puse, toate, sub semnul credinţei lor statornice în puterea Credinţei. A Adevăratei Credinţe. Problema fiind că „Adevărata Credinţă“ nu este la fel înţeleasă de toţi.
Într-un document din anul 1794, am aflat o întâmplare petrecută în incinta Mânăstirii Balamuci. E adevărat că acolo s-a făcut la un moment dat un ospiciu, dar asta abia 30 de ani mai târziu. În momentul la care mă refer i se spune Sfânta Mânăstire Balamuci - după cum stă scris negru pe alb. Nu se face referire la nicio nebunie, la nicio dezordine.
Recentul "conflict" din presă între IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului şi Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, mi se pare un conflict construit artificial. Ca şi altă dată, cineva încearcă polarizarea opiniei publice spre o anumită direcţie, construind eventuale "conflicte" menite să lămurească propagandistic.
Mijlocul satului de olari care dă azi numele Slătioarei cade
surprinzător în dreptul Cişmelei Sărarilor - e vorba de Săraru cel
Bătrân, Constandin, veteran al Războiului pentru Neatârnare, cu pieptul
plin de decoraţii -, un izvor ce curge neîncetat de peste 120 de ani,
cum se scrie cioplit în piatra fântânii, monument ambiţios, înconjurând
numele ctitorului cu neamurile ostenitorilor, câţi erau pe atunci
slătiorenii.
Cu ani în urmă am poposit în oraşul românesc Bălţi. Purtam uniforma Armatei României şi eram însoţit de colonelul Valeriu Rusu, din Armata Naţională a Republicii Moldova. Un conaţional care ştia că amândoi serveam practic naţiunea sub acelaşi Tricolor. Acolo, la Bălţi mi-am întâlnit, pentru prima oară, rudele din partea bunicului. Europeni minunaţi, cu rădăcini pe malurile Nistrului. Acum, la Bălţi se implică şi Consiliul Mondial al Românilor.
Când Platon vorbea despre iubire ca atracţie a inferiorului faţă de superior – el definea de fapt, fără să ştie, admiraţia. Desigur, multe iubiri au şi o dimensiune admirativă – dar o asemenea dimensiune este secundară şi de altfel poate lipsi cu totul. Iubirea faţă de o fiinţă inferioară este posibilă, dovadă că a putut fi concepută în creştinism – unde este o noţiune centrală.
Chestiunea este foarte serioasă şi este fără precedent în istoria ortodoxiei, căci nu s-a mai întâmplat ca înalte feţe bisericeşti să se implice personal, la cel mai înalt nivel, în dezbateri publice privitoare la valoarea cântecului selecţionat ca reprezentând o ţară la Eurovision.
De ce sărbătorim cu atâta bucurie venirea primăverii? Ce semnificaţii au
tradiţiile în identitatea noastră? Cât din identitatea noastră prezentă vine
din trecut şi cât este de important să o transmitem mai departe?
Nu puţini sunt acei oameni născuţi cu uşurinţa de a spune prostii. Mereu capabili să laude absolut totul, oricând gata să vorbească despre absolut orice, aceştia nu cad nicicând pe gânduri, nu au în nicio împrejurare reţineri, nu se găsesc nicio clipă instalaţi în opoziţie cu ei înşişi ― nici măcar la nivel formal.
De curând s-a stins secerat de covid la doar 42 de ani unul dintre marii
duhovnici ai ţării: părintele ieromonah Varlaam Almăjanu, stareţul
Mânăstirii de la Partoş închinată Sfântului Iosif cel Nou, mitropolit al
Banatului. După studii înalte făcute în Germania şi Grecia, a renunţat
la o carieră academică pentru a sluji la altarul sfântului Iosif în
comunitatea de oameni nevoiaşi ai Partoşului.
Într-un fragment de poezie rămas de la prima poetă a lumii, Sappho, citim: "Cineva, într-un viitor apropiat sau îndepărtat, se va gândi la noi". Timpul devine o apă care trece prin noi. Ce contează că Sappho s-a născut atât de departe în timp când noi o putem simţi clar în timpul nostru?!
A dispărut dintre noi Marius Tabacu, un spirit adevărat-transilvan, un om renascentist. Dumnezeu să-i lumineze drumul!
Citind
cartea lui Barth D. Ehrman, profesor la North Carolina University, te întrebi
dacă noutatea mesajului hristic nu constă într-o viziune provincială,
marginală, slabă, „minoră” asupra divinităţii.
