De la crearea statului român modern, s-a murit mult în ţara asta. De cele mai multe ori în uniformă, dar nu numai. S-a murit în războiul de îndependenţă, în cel de Întregire, în Basarabia şi Bucovina, la Odesa şi Stalingrad, la Arad şi Budapesta. S-a murit la Revoluţie. Se moare şi acum, în Afghanistan. Nu faceţi greşeala de a judeca prin prisma geopoliticii! Alianţele, regimurile politice sunt efemere. Jertfa celor care au murit, indiferent unde şi ce putere i-a trimis acolo, e eternă. Simbolistica ei rămâne aceeaşi.

Se spune că eroii nu mor niciodată. Trăiesc în memoria colectivă, amintirea lor se perpetuează generaţie după generaţie. Cand o naţiune îşi uită eroii, înseamnă că nu mai are mult de trăit. De aceea, rupeţi-vă câteva secunde şi reflectaţi la jertfa a sute de mii de români! Gândurile noastre adunate vor fi balsam pentru memoria lor. E pâlpâirea unei flăcări aproape stinse, speranţa că nu au murit în zadar.

P.S. Azi, 13 iunie, se împlinesc 23 de ani de la declanşarea sângeroasei mineriade. Şi atunci s-a murit. Autorul acestei tragedii este preşedintele de onoare al partidului cu cei mai mulţi votanţi în România. Opiniile lui sunt şi acum vânate de presă, e un adevărat guru al politicii. Alt semn că e ceva în neregulă cu naţiunea noastră.