Vorbiţi româneşte! Dar în ce hal?

Ca în fiecare an, apropierea zilei de 1 Decembrie – sărbătoarea naţională – lansează în atmosferă un soi de fior patriotic. Cetăţeni cu cont pe Facebook, mass-media, lideri de opinie, agenţii de publicitate şi alte entităţi ne invită să ne mândrim cu ce e românesc.

O să avem iar, la televizor, imagini cu monumentele noastre istorice, ştiri cu politicieni care participă de-a lungul şi de-a latul ţării la tot felul de ceremonii şi rostesc cuvinte frumoase, tricolorul fluturând peste tot. Un expert în publicitate (Cătălin Dobre de la McCann Erickson) observa de curând că “la noi s-a activat în ultimul timp o mândrie naţională: dacă acum zece ani  voiam să fim mai mult ca alţii şi luam exemple de afară, acum ne regăsim identitatea din ce în ce mai mult şi am început să apărăm ce avem în ţară”. Aşa s-ar explica succesul campaniilor publicitare axate pe simboluri naţionale. Cred că, în principiu, are dreptate. Profesorul Vintilă Mihăilescu scria, de asemenea, că e tot mai des solicitat de jurnalişti să explice şi să comenteze “cum e românu’”. S-ar părea că există un interes tot mai mare al publicului pentru a lămuri anumite chestiuni privind identitatea naţională şi valorile româneşti. Sunt nedumerit însă că toate aceste dileme identitare sunt orientate mai degrabă către valorile simbolice decât spre acele gesturi simple care ţin de puterea fiecăruia, nu de cine ştie ce valori majore, bune de scos de la naftalină de Ziua Naţională.

Să luăm, de exemplu, limba română. Unii au pornit deja, în aşteptarea zilei de 1 Decembrie, campanii în favoarea limbii române. Foarte frumos. Alţii au extins campania la nivelul valorilor culturii române în ansamblu. Şi mai frumos. Am primit, de pildă, zilele trecute un newsletter de la o librărie care invita, pe fond tricolor, la cumpărarea unei cărţi româneşti, în cinstea Zilei Naţionale. Dincolo de marketing, e bine că ni se aminteşte că putem susţine cultura română prin gestul simplu de a cumpăra o carte. (Chiar dacă e discutabil ce înseamnă o “carte românească”; la urma urmei, Faust  în traducerea lui Lucian Blaga sau a lui Ştefan Augustin Doinaş, Proust în traducerea Irinei Mavrodin ori James Joyce în traducerea lui Mircea Ivănescu reprezintă tot nişte fapte de cultură românească; dar asta e altă discuţie). Numai că, în josul aceluiaşi newsletter, ni se amintea că putem profita de Black Friday. Cam kitsch alăturarea, dacă mi se permite: patriotism & reduceri de preţ, plus un ditamai “englezismul”...

Dar nu cuvintele englezeşti în sine sunt problema: uneori inevitabile (căci încă n-avem termeni potriviţi în limba română), alteori folosite din snobism, alteori din incultură lingvistică şi comoditate, ele au devenit o prezenţă greu de combătut în vorbirea noastră cea de toate zilele. Observ în jurul meu, la oameni altminteri educaţi, că e chiar la modă să strecori, în vorbire, câte un “what the fuck” ca să te dai interesant. Dar să zicem că merge aşa, într-o conversaţie amicală, ca să nu foloseşti pe de-a dreptul cuvintele româneşti echivalente. Mi se pare grav însă că nu se mai păstrează distincţia între registrele limbii în spaţiul public. La televizor sau în Parlament, bărbaţii politici ai ţării vorbesc ca nişte derbedei – formule precum “bă” şi “mă” fiind cele mai “blânde” exemple în acest sens – drăcuie, strecoară câte o “poantă” şmecherească ori câte un “mă-sa”. În mod normal, CNA-ul ar trebui să introducă la aproape toate talk-show-urile interdicţia pentru minori, căci ele conţin violenţă verbală. (Cred că soţia premierului n-ar trebui să-şi lase copiii la televizor când vorbeşte tati despre Băsescu; cu preşedintele e mai simplu, are două fete majore).

De la limbajul demnitarilor ţării şi al moderatorilor neamului (în care cuvinte grele precum “iresponsabil”, “laş”, “mincinos”, “prost” etc. sunt foarte frecvente), lipsa de măsură şi amestecul expresiilor “populare” s-au extins de-a lungul şi de-a latul ţării.

E bine şi frumos, aşadar, că de Ziua Naţională suntem invitaţi să ne amintim de valorile româneşti şi invitaţi să respectăm limba română. Dar la ce ne foloseşte dacă, în restul anului, urechile şi bunul-simţ ne sunt invadate de mâzga unei limbi române precare şi prost utilizate? Halul în care se vorbeşte în public arată în cel mai înalt grad că nu lipsa mândriei naţionale e problema, nici “invazia” cuvintelor străine, ci minima demnitate a fiecăruia de a ieşi în lume cu haine lingvistice cuviincioase.