Vintilă Mihăilescu: Povestea de succes a celor 60 de biserici de lemn
0
60 de biserici de lemn din Transilvania şi Oltenia au fost incluse de organizaţia Europa Nostra pe lista celor mai periclitate şapte monumente ale Europei, în 2014. Anunţul a fost făcut pe 4 mai, la Viena.
Anunţul sună sec, dar fiind un top european în care intră şi România, poate trezi măcar o ridicare de sprînceană: cele mai periclitate şapte monumente din Europa – despre ce e vorba?
Este vorba despre o pilduitoare „poveste de succes“, cum le place ONG-iştilor să spună, dar un succes de altă natură decît s-ar putea crede la prima vedere. „Cîte biserici aţi salvat pînă acum?“ – a sunat prima întrebare a presei, la anunţarea listei. „Şi cîte veţi putea salva acum, dacă cele 60 de biserici au fost incluse în această listă?“ – a venit, imediat, a doua întrebare. Firesc, oarecum, doar că nu de „salvat“ în sensul curent e vorba aici, nu se referă la un obiect sau o clădire, cum ar fi clopotele Palatului Naţional Mafra din Portugalia, de pildă, şi ele pe lista Europa Nostra. „60 de biserici“ nu este o cifră, ci mai degrabă o metaforă, care trimite nu la „n“ clădiri, ci la un spaţiu, un teritoriu aparte, mai exact un peisaj cultural care se cere patrimonializat. „Această listă este un instrument important pentru ridicarea nivelului de conştientizare asupra patrimoniului periclitat din Europa. Lista este, înainte de orice, o chemare la acţiune“ – a declarat cu această ocazie Denis de Kergorlay, preşedintele executiv al Europa Nostra. Cuvîntul-cheie aici este, deci, conştientizare, nu salvare.
(...)
Prima problemă pe care a ridicat-o acest proiect iniţiat de Ordinul Arhitecţilor cu un minunat grup de colaboratori a fost, astfel, dacă această patrimonializare este dorită. Formal, răspunsul era da, căci toate bisericile cu pricina erau clasate ca monument istoric în categoria A şi B. Real, răspunsul era însă unul negativ, căci toate se aflau într-o stare avansată de degradare, părăsite atît de comunităţile săteşti, cît şi de preoţii parohi. Povestea de succes nu constă doar în restaurarea bisericilor (operaţiune care a vizat, de fapt, doar una-două biserici), ci în conştientizarea valorii de patrimoniu a modestelor biserici de lemn din sudul Transilvaniei şi nordul Olteniei. Lupta nu a fost doar cu materia perisabilă a lemnului, ci mai degrabă cu memoria fragilă a oamenilor: de ce să readucem la viaţă ceva ce a murit pentru noi, nu ne mai trebuie şi nu ne mai reprezintă? În fiecare caz, echipele de proiect s-au luptat, în primul rînd, pentru a anima comunitatea, pentru a găsi mijloacele locale potrivite prin care fiecare biserică în parte să recapete un sens comunitar. Un sens, nu neapărat acel sens iniţial, strict sacru, pe care altă biserică, mai „făloasă“, îl ocupase între timp. Un sens care să nu se opună dorinţei la fel de legitime de dezvoltare, ci să poată fi integrat acesteia. Soluţia cea mai adecvată a fost una profană, de dezvoltare comunitară prin turism cultural. Doar aşa se puteau justifica intervenţiile de urgenţă la un mare număr de astfel de biserici. Şi în această perspectivă trebuie interpretate şi acţiunile concertate de conştientizare, care au început cu specialiştii, au continuat cu antrenarea unui număr impresionant de voluntari, motivarea localnicilor, sensibilizarea unui public larg prin evenimente culturale şi albume, şi pînă la aducerea poveştii bisericilor de lemn în atenţia Europei.
Articolul este semnat pe site-ul dilemaveche.ro de către antropologul Vintilă Mihăilescu. Îl puteţi citi, integral, aici!
Se încarcă comentariile...
