Un cataclism cultural: Dogaru. „Doamna Dogaru”

O ştire de săptămâna trecută a aruncat în perplexitate lumea artei: cele şapte tablouri, semnate de Picasso, Monet, Matisse, Gauguin, Haan şi Freud, furate, în mai puţin de trei minute, prin octombrie 2012, din muzeul Kunsthal, din Rotterdam, ar fi fost arse în soba din baie, alături de o pereche de papuci de casă şi una de galoşi, de către Olga Dogaru, mama unuia dintre hoţi.

Mai exact, nişte proxeneţi şi bandiţi români, care îşi extinseseră „câmpul muncii” până prin Olanda, Belgia şi Luxemburg. 

Deşi „New York Times” pare a pune gestul femeii pe seama inocenţei sale culturale şi a terorii în care aceasta trăia de câteva luni, fiindcă i se ceruse să dosească pânzele, nu cred deloc că lucrurile stau aşa.

O relatare mai veche a faptelor a încercat, de asemenea, să acrediteze ideea că nici Radu Dogaru, derbedeul care îi e fiu, n-ar fi avut habar ce anume a şutit de pe simezele muzeului olandez. Indiferent dacă a acţionat la comanda vreunei mafii sau, pur şi simplu, „la plesneală”, ipochimenul a aflat din vuietele ulterioare ale presei ce comori, ascunse în câteva feţe de pernă, vântura pe şoselele Europei. Poate fi explicabil doar că, atunci când, împreună cu amicii săi, a încercat să le vândă, n-a ştiut cât să ceară pe ele: dintr-o înregistrare telefonică reiese că urangutanii decerebraţi s-ar fi mulţumit şi cu „patru din alea” (400.000 de euro), deşi valoarea de piaţă a celor şapte „câini” sau „morţi”, cum numeau ei conspirat tablourile, este, din câte aflu, de câteva sute de milioane! Manelismul care le curge prin vene le interzicea să ”bată” mai departe! Iar dacă se va dovedi că este reală şi informaţia lansată „pe surse”, conform căreia primatele au încercat, la Köln, să negocieze răscumpărarea cu Fundaţia „Triton”, proprietarul tablourilor, sau chiar cu poliţia olandeză!, atunci teza prostiei lor serafice este o mare aiureală! În plus, nu trebuie uitat nici faptul că, prin avocatul lor, infractorii au ameninţat că, dacă nu vor fi conferiţi instanţelor din Olanda, ca s-o huzurească prin puşcării civilizate, picturile nu vor mai fi găsite niciodată!

În privinţa „doamnei Dogaru”, „care a trăit toată viaţa în satul românesc Carcaliu” şi despre care scriu jurnaliştii americani, trebuie făcute câteva precizări. După retorica formală a declaraţiilor date în faţa procurorilor este limpede că textele cu pricina au fost scrise de altcineva, care a ascultat relatările femeii: „…starea mea psihică cred că s-a deteriorat” sau  „Radu (…) trăgea speranţa că (…) dacă se va judeca în România va beneficia de circumstanţe atenuante”. Cea mai relevantă este însă aceasta: „După arestarea fiului meu, în ianuarie 2013, m-am speriat foarte tare (…) întrucât bunurile pe care le-au sustras au o valoare foarte mare”. Aşadar, în ciuda duioasei convingeri materne că, „dacă tablourile nu vor fi găsite, nu vor fi probe împotriva lor şi nu vor fi condamnaţi”, individa ştia cu claritate ce pune (dacă a pus!) pe foc.

Deşi aparent sunt asemenea, asta îi deosebeşte fundamental discernământul de acela al vameşului (tot) american care, în 1927, i-a cerut lui Brâncuşi să plătească taxe vamale pentru „import de metal”, când artistul a trimis „Pasărea în spaţiu”, spre a fi expusă în SUA.

Dacă incendierea într-adevăr s-a petrecut, „doamna Dogaru” a provocat  în plastica mondială un dezastru pe care numai un  război dement sau un cataclism natural ar fi putut să-l lase în urmă. Iar faptul că gestul ei se va studia, probabil, la cursurile de patologie psihiatrică, nu mai poate consola pe nimeni. Şi nici nu mai poate cârpi găurile din operele şi biografiile uriaşilor pictori.

Prin absurd, să presupun că aş putea lăsa deoparte  discuţia despre sofisticatele şi nulele sisteme de alarmă cu care era dotat muzeul olandez sau cea despre incredibila situaţie în care s-au pus procurorii DIICOT care, la percheziţia din data de 13 februarie 2013, ar fi putut găsi tablourile şi dacă ar fi încercat să le dibuie, ca fântânarii, cu o nuia de alun.

Dar nici în ruptul capului nu pot pricepe joaca „de-a arsul şi ne-arsul”, la care suntem invitaţi zilele acestea.  DIICOT spune că a ridicat cenuşa din soba Olgăi Dogaru, iar raportul Institutului Naţional de Criminalistică arată că proba prezintă „urme cu aspect de pelicule de vopsea, pelicule de rugină, material de construcţie, material lemnos carbonizat, două fragmente lemnoase, foiţe de aluminiu, cuie, fibre textile, fire de păr, etc. Din analiza chimică a cenuşii nu se poate determina natura materialelor care au condus, prin ardere, la obţinerea acesteia. Din analizele efectuate nu s-a putut stabili natura peliculelor cu aspect de vopsea”. Era deci posibil ca „doamna Dogaru” să fi aruncat în sobă o sorcovă, nu să se fi încălzit cu un Picasso şi cu două Monet! Deci, la sfârşitul lunii mai, biroul de presă al DIICOT chiar avertiza că povestea  cu tablourile arse în România este complet falsă.

Aşa încât, pentru aprofundare, aceeaşi probă este trimisă spre expertizare la Muzeul Naţional de Istorie a României. După examinarea acesteia, directorul prestigioasei instituţii declară pentru AFP: ”Am  descoperit pigmenţi speciali pentru picturi foarte scumpi, care nu mai sunt folosiţi din a doua jumătate a secolului al XX-lea. (…) Dacă se adevereşte că tablourile au fost arse, consider că este vorba despre o crimă monstruoasă, de un act de barbarie şi de o crimă contra umanităţii”. Dar că, finalmente, „acest lucru trebuie stabilit de către anchetatori”. Care anchetatori spun că nu pot trage nici o concluzie, câtă vreme anchetează! Consecinţa: prin rechizitoriul din 15 iulie 2013, făptuitorii sunt trimişi în judecată, cauza este disjunsă, iar cercetările se fac acum şi pentru „distrugere cu consecinţe deosebit de grave”, iar „doamna Dogaru” rămâne arestată pentru „nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor”, după ce anchetatorii au descoperit că pusese pe cineva să îngroape patru arme letale care aparţineau pruncului ei. Mai mult, compatibilitatea probelor de cenuşă cu operele furate este studiată astăzi şi de o unitate specializată a FBI (tot americani!).

Şi, colac peste pupăză, ieri, mama lui Dogaru a declarat în faţa instanţei: „Eu nu am ars tablourile!”.
Dar cine? E ceva putred în Olanda? Mai pricepe cineva ceva? Eu nu.

Însă mai trag nădejde că „doamna Dogaru” a minţit atunci! Sau că n-a minţit ieri, nici măcar pe jumătate! Sau că s-au înşelat experţii români. Sau că FBI va descoperi că în soba din baie a fost ars, de fapt, un picior de scaun Biedermeier, plin de cuie.
Whatever!

Până una alta, dacă la tinereţe n-a avut coşmaruri cu pictura modernă, chiar şi pasărea Phoenix s-ar duce să tragă un pui de somn!