Scriitorul constata nevoia de critică a sumei de opere literare din ultimele decenii, de la Războiul de Independenţă şi până în septembrie 1930, dată la care Arghezi a publicat articolul în Adevărul Literar şi Artistic.

Laitmotivul articolului semnat de Turdor Arghezi este amatorismul, fiindu-i devoalate faţetele în multe domenii, de la metrologie şi geologie, până la universităţi, „răpite de evenimentele precipitate“ în locul unor dimensiuni constructive.

Iar dacă pentru mulţi dintre noi, politicienii interbelici sunt un reper moral sau intelectual, pentru marele poet, cu adevărat un geniu literar pentru care viaţa a început de mai multe ori, prin curcubeul experienţelor sale profesionale, prezentarea amatorismului politicii interbelice este interesantă, acea politică care „a intrat lătrătoare şi injurioasă în toate activităţile, ştirbindu-le pe toate şi devenind singurul instrument de selecţiune în toate profesiile, meşteşugurile şi artele şi în poezie“. Ne este oare familiară fraza?

La patruzeci de ani de la moartea lui Vasile Alecsandri, Arghezi era dezamăgit de mediul universitar căruia îi reproşa amatorismul şi lipsa de interes calitativ faţă de un Alecsandri sau Eminescu, găsind unica salvare, încă, în profesorii de „merit“ din liceele provinciei.

Care e mai mare, Alecsandri sau Eminescu? În fapt, chiar lipsită de relevanţa comparaţiei, întrebarea ironică şi atunci, şi acum, ascunde o mai gravă preocupare: Pe câţi îi interesează Alecsandri sau Eminescu, la patruzeci sau la o sută douăzeci şi opt de ani de la moartea Bardului de la Mirceşti?

„Vasile Alecsandri, patruzeci de ani dela moartea lui (articol integral - Adevărul Literal şi Artistic, nr. 509, 7 septembrie 1930)

de Tudor Arghezi

Literatura noastră se mai găseşte, în ceiace priveşte frecvenţa publică, în stadiul curselor de cai şi din pricină că interpreţii sentimentului de unanimitate sunt aproape exclusiv, tinerii din fragede vârste, pripiţi de o sevă exuberantă, când se vorbeşte de un poet, el este imediat înhămat la o problemă. Care e mai mare, Alecsandri sau Eminescu? Generaţiile actuale sunt mânate de o însufleţire de recorduri. 

Este adevărat că, redusă la acest element, literaturii îi lipseşte, cum se constată pe altă diagonală a chestiunii adesea, o aşa numită critică şi mai ales o sumedenie de critici, care au început să fie atât de necesari ca şi suma poeţilor, obţinută în 60 de ani de floricultură mentală. Pentru inventariul materialului literar, datorat unui număr mare de scriitori, apăruţi în sălbătecia naturii, ca buruienile cu aromă e nevoie întra`devăr de un serviciu de botanică inteligentă, căruia nu i se consacră încă profesorii.

Critica se produce după normele poeziei, în tablete, sonete şi epigrame, documentate de inspiraţie şi fantezie măsurând proporţiile şi referindu-se la un raport, aproximativ.

Metoda, din punctul de vedere al agrementului şi al variaţiunii, nu lasă mult de dorit, căci seamănă cu escursiile şi dă plăceri divizate, după un program circular, în momente şi submultipli de moment. Dar e o metodă fără memorie şi stabilitate, în care secunda împiedică priveliştea veacului  şi timpului: ghemul trece prin urechea acului în fragmente şi pe când sunt cusuţi nasturii, se desface haina. Lucrul care se cheamă cultură şi  care justifică în ansamblu o activitate de la pană la pană şi de la generaţie la generaţie, împletite împreună, pentru a prinde la un ţărm definitiv vasul fantomal, se execută cel mai puţin şi nu se mai face de loc.

Vasile Alecsandri, da care gazetele şi publicaţiile literare îşi aduc din când în când calendaristic aminte, ca să ceară unui colaborator un articol ca un acces şi un fel de judecată în patru linii telegrafice, n`a ispitit cu personalitatea lui răgazul şi onestitatea profesională a fiecăruia din acei literaţi constructivi şi organizatori, pe care îi oferă studiul universitar şi catedra. În aprecieri provizorii şi în instantanee mici de Kodak, se cuprinde când un poet când altul din trecutul literaturii. 

Dar de acest grav inconvenient nu suferă numai literatura. Amatorismul e tot atât de bine reprezentat în ştiinţele legate cu pământul românesc, în cereale ca şi în petrol, în geografie, în metrologie şi chiar în geologie, pentru care au fost creeat un institut, cu desfaşurarea infinit de lentă. Am putea afirma, fără intenţii jignitoare, ca regiunea ştiinţifică cea mai exploatată aparţine medicinei şi in special diviziunii ei principale, a naşterilor — şi acest lucru, probabil graţie torentului neîncetat de viaţă, care bântuie dela sine şi ne sileşte să ne ţinem după spumele lui.

Ne găsim înca şi desigur din cauza unui progres forţat, în starea sufletească a nerăbdării, sporită de plictisul în care se rezolvă acest sentiment. Un zigzag furtunos ne aruncă dela o preocupare la alta, hora vieţii noastre a încăput într-un ritm artificial, fiecare din noi face intr’o săptămână călătoria repetată de 52 de ori pe an a lui Cristofor Columb, pe un spaţiu de un kilometru pătrat.

Remediul acestui patinaj, deghizat în zeci de costume diverse, ar fi venit dela studiul lui Diogen, neturburat în circonferinţele lui, la gura unui butoi răsturnat. În biblioteca şi în universitate inteligenţa românească şi-ar fi putut găsi un tempo şi o dimensiune constructivă, rapită de evenimentele precipitate în viaţa noilor ei generaţii. Ea nu s’a putut folosi măcar, ca la catolici, de liniştea mănăstirii, de grija împăraţilor şi a Papilor. Biblioteca a intrat în geamantan, cu oglinda, cu peria, cu papucii şi cu săpunul de ras şi ca la nici un popor în vârsta lui de formaţie, politica a intrat lătrătoare şi injurioasă în toate activităţile, ştirbindu-le pe toate şi devenind singurul instrument de selecţiune în toate profesiile, meşteşugurile şi artele — şi în poezie.

Singura şcoală în care se mai poate refugia, într’un program forfotit ca un coş de raci, o preocupare, ne-încetat asaltată de preocupările concurente, se poate să fi rămas liceul, unde provincia mai ales, număra profesori de merit, agitaţi însă de o autoritate sâcâitoare. În universitate începe numaidecât, la cele mai multe facultaţi, amatorismul. Profesorii caută febril cu totul altceva decât mulţumirile, de sigur măsurate în suprafaţă, ale catedrei şi studenţii sunt atraşi în orba lor pasională.

De câte ori universitatea noastră creeaza tipul meditativ, indispensabil circulaţiei culturale pe altitudini, acesta se declaşează, ca un invalid. Studentul se refuză profesionalmente cu întreaga lui individualitate profesiunii în perspective, la exemplul profesorilor lui, absenţi din stricta disciplină.
 
Mai este vreme pentru Alecsandri, un clasic al literaturii? Cine e mai mare, vrem să ştim, la ghişeu, Alecsandri sau Eminescu?... Dacă e mai mic nu interesează. Dacă e mai mare, de ce ar interesa mai mult? Nu e mai literar să lăsăm libelula să doarmă învăluită în ciripitul luminii şi al cetei alburii dela Mirceşti, pe mormântul poetului liniştit?
 
Şi să vorbim de el, peste 50 de ani, când temperatura bolnavului nostru va fi scăzut...“