Terorismul tacit

Încet, încet, tsunami-ul emoţional provocat de masacrul de la Paris începe să-şi piardă din magnitudine. Megamarşurile de solidaritate sau de protest au fost efectuate.

Cu caricatura Profetului pe coperta întâia, în semn de victorie a binelui asupra răului „Charlie Hebdo” a revenit pe tarabe în cinci milioane de exemplare, care s-au vândut ca pâinea caldă. Tot cu trei euro bucata. Multă vreme de acum încolo, mirosului de praf de puşcă îi vor supravieţui probabil doar discuţile despre emigrare/imigrare în contextul globalizării/mondializării, despre coliziunile impredictibile şi greu de stăpânit dintre Occident şi Islam ori dintre religie şi laicitatea declarată a UE, despre legăturile mai mult sau mai puţin oculte dintre acţiunile teroriste şi alocările bugetare aferente luptei anti-tero, dar, mai ales, despre controversa „Je suis Charlie” vs. „Je ne suis pas Charlie du tout”, referitoare la limitele libertăţii de expresie. Nenorocirea de la Paris va rămâne în istorie ca un fel de reper-siglă al nebuniei apocaliptice, de felul lui „9/11”.

Cu toate acestea, atunci când vine vorba despre terorism, cred eu că trebuie subliniat un aspect important: modurile perfide, deseori de-a dreptul filigranatice sau aproape imperceptibile, prin care acesta se manifestă. Cu terorism avem de-a face şi atunci când un dement se aruncă în aer într-un mall, şi atunci când un părinte crede că-şi poate educa pruncii ameninţându-i sistematic cu bau-bau-ul.

Sau iată un alt exemplu. În toamna lui 2012, în mai puţin de trei minute, nişte bandiţi din România au furat de la muzeul Kunsthal, din Rotterdam, şapte tablouri, semnate de Picasso, Monet, Matisse, Gauguin, Haan şi Freud. Au decuplat un sistem de alarmă simbolic,  au pătruns în incintă  la fel de lesne cum au intrat asasinii în redacţia săptămânalului francez de satiră, au luat tablourile de pe simeze şi au dispărut. Nici până azi, nu se ştie dacă au acţionat „la plesneală” sau ,la comanda vreunei mafii. Se pare că au încercat apoi să le vândă cu „patru din alea”  (400.000 de euro), dar, după ce au aflat pe ce puseseră labele, au căzut pe gânduri. În vara anului următor, o altă ştire a făcut înconjurul lumii: cele şapte piese ar fi fost arse în soba din baie, alături de o pereche de papuci de casă şi una de galoşi, de către Olga Dogaru, mama unuia dintre hoţi. „New York Times” punea gestul mărturisit al „doamnei Dogaru”, din comuna Carcaliu, judeţul Tulcea, pe seama inocenţei sale culturale şi a tensiunii în care aceasta trăia de câteva luni, fiindcă i se ceruse să dosească pânzele. Indiferent dacă fuseseră sau nu asigurate de Fundaţia „Triton”, proprietara tablourilor, s-a zis atunci că avem de-a face cu „o crimă contra umanităţii”, de un act de teroare în lumea culturii, au intrat pe fir FBI, procurorii DIICOT, experţi ai Institutului Naţional de Criminalistică şi ai Muzeului Naţional de Istorie a României. Concluzia: mda, parcă au fost arse, parcă nu…Pe 21 iulie 2013, „doamna Dogaru” declară în faţa unei instanţe perplexe: „Eu nu am ars tablourile”. Atunci cine? Şi, dacă nu au fost arse, unde sunt? Deznodământ: în 31 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti îi condamnă pe bandiţi. Adrian Procop: şase ani şi 10 luni de închisoare, Alexandru Biţu, la doi ani, „doamna Dogaru”: doi ani.  Ceilaţi doi hoţi fuseseră deja condamnaţi-Eugen Darie la şase ani şi Radu Dogaru la cinci ani şi patru luni. În plus, Procop, Darie şi Radu Dogaru sunt obligaţi să plătească daune de 18,1 milioane de euro (sic!). Imediat după ce ies din puşcărie, sunt absolut convins că se vor grăbi să achite suma la primul ghişeu care le va ieşi în cale.

Aţi înţeles ceva din toată tărăşenia? Nici eu.

De la „crimă împotriva umanităţii”, furtul de la  Rotterdam pare că a fost decăzut la rangul de găinărie blasfemiatoare, gen retezarea repetată a mâinii Veronicăi Micle, muza cioplită sub bustul lui Eminescu, de la Galaţi. Uitând că tolerarea, chiar şi prin indiferenţă, a oricărui fel de terorism, deci acceptarea lui tacită, e tot o formă de terorism.

Poate cea mai perfidă şi mai atroce.