Strategii culturale

Pe 20 august s-a încheiat perioada de depunere a recomandărilor, sugestiilor şi propunerilor la proiectul Strategiei sectoriale în domeniul Culturii şi Patrimoniului Naţional. Nu ştiu cîte astfel de recomandări şi sugestii a primit Ministerul Culturii, iniţiatorul Strategiei mai sus amintite.

Din cîte am citit sau mai bine-zis n-am citit în presă, reacţiile societăţii civile au fost mai degrabă anemice. Din păcate. Fiindcă, trebuie spus cu toată claritatea, avem în sfîrşit un document cuprinzător care încearcă să traseze direcţiile de acţiune în domeniul culturii şi patrimoniului naţional pînă în anul 2020.

Proiectul (care poate fi accesat aici) îşi delimitează, pentru început, aria de competenţă, adoptînd o terminologie în acord cu definiţiile internaţionale şi în special europene. Cadrul strategic general subliniază o dată în plus, dacă mai era nevoie, că în modelul european de dezvoltare cultura nu mai este:

“un etern asistat ce depinde de subvenţii, mecenat sau sponsorizări, ci şi un producător de valoare adăugată şi un factor semnificativ de dezvoltare economică şi socială”.

Însuşindu-şi în bună măsură abordarea grupului de lucru European Statistical System Network on Culture (ESSnet-Culture), proiectul propune cîteva teme majore de reflecţie asupra rolului nou ce revine culturii în societatea bazată pe cunoaştere. Dacă îmi amintesc bine, grupul ESSnet-Culture proclama că, în viitor, principala resursă de dezvoltare a Europei va fi creativitatea. Nu e mai puţin adevărat că, parte a efortului de dezvoltare durabilă şi de coeziune socială, în general de creştere a calităţii vieţii, cultura are şi un caracter aşa-zicînd “instrumental” şi constituie un sector de activitate economică deloc neglijabil. Din aceste motive, autorii Strategiei propun o perspectivă duală de abordare a culturii şi produselor culturale: orizontală/transversală, vizînd modalităţile prin care cultura susţine şi/sau intervine în alte sectoare sociale, respectiv verticală/sectorială, proprie, prin care cultura este abordată ca finalitate în sine.

Nu e locul potrivit aici pentru o analiză detaliată a conceptelor şi ipotezelor de lucru, nici nu mi-am propus şi nici nu sunt sigur că aş fi în stare de o asemenea analiză. Rostul rîndurilor de faţă este de a semnala celor eventual interesaţi existenţa documentului ca atare şi de a-l prezenta în liniile sale generale. Eventual, de a stimula o anumită atitudine.

Partea a doua a proiectului are în vedere obiectivele strategice sectoriale, aşadar referitoare la dimensiunea verticală, proprie (numai) culturii. Sunt trecute în revistă principalele domenii de acţiune; protejarea patrimoniului cultural naţional, pe de o parte, respectiv susţinerea şi promovarea creaţiei culturale şi artistice contemporane, pe de altă parte. Dincolo de consideraţiile teoretice - sau mai curînd taxonomice - rămîne impresia că autorii documentului tratează cu oarecare indulgenţă lipsa de viziune a decidenţilor politici sau, cum să-i zicem, lipsa lor de apetit, cînd vine vorba de resursele alocate patrimoniului cultural. Încercarea de a găsi alternative prin “stimularea capacităţilor inovative a deţinătorilor de bunuri din PCN şi a altor agenţi implicaţi, (...) inclusiv prin stimularea de parteneriate în elaborarea şi susţinerea de proiecte specifice” ar avea ceva şanse de izbîndă într-un mediu economic şi legislativ normal, dar legislaţia şi economia românească nu oferă cîtuşi de puţin un asemenea mediu. Mai cu seamă că, atunci cînd vorbim de deţinători de bunuri din patrimoniul cultural naţional, nu trebuie să uităm că statul este cel mai important deţinător - mai ales prin administraţiile locale. În ce mod le-am putea stimula acestora capacitatea inovativă etc., de vreme ce an de an bugetul alocat protejării, reabilitării sau restaurării unor clădiri de patrimoniu este, cu prea puţine excepţii, zero?

Pe de altă parte, o înţelegere prea laxă a termenului de cultură face ca aceasta să fie mult prea frecvent confundată cu divertismentul. Şi astfel, la capitolul “cultură” administraţiile locale găsesc fonduri pentru aşa-zise festivaluri, mai curînd nişte şuşe cu parfum de campanie electorală, în timp ce monumente istorice cu valoare identitară, istorică sau arhitectonică zac în paragină ori se prăbuşesc, în nepăsarea generală. În privinţa deţinătorilor privaţi de bunuri din PCN, de cele mai multe ori aceştia nu dispun nici de resursele necesare conservării clădirilor de patrimoniu, nici de expertiza necesară accesării de fonduri europene şi - hai s-o spunem şi pe asta - nici nu au interesul să păstreze nişte clădiri dărăpănate, ci preferă să valorifice terenul pe care ele se află. Chiar în cadrul cultelor, sunt numeroase situaţiile în care o biserică veche de cîteva sute de ani este lăsată să se dărîme, iar lîngă ea se construieşte una nouă, pentru care, evident, s-au găsit fonduri. De la buget, via Parlament!

Cîteva cuvinte, doar, despre Partea a treia, dedicată obiectivelor strategice transversale. Este vorba de lucruri în general cunoscute şi teoretic acceptate, cum ar fi rolul culturii în educaţia şi formarea profesională, învăţarea despre cultură şi învăţarea prin cultură, sau necesitatea întăririi capacităţii instituţionale. Propunerile autorilor Strategiei se bazează pe un studiu, însoţit de un sondaj de opinie printre conducătorii instituţiilor publice de cultură. Interesant mi se pare că preocupările de bază ale acestora vizează achiziţionarea sau reabilitarea de noi spaţii şi achiziţionarea de echipamente, în timp ce resursele umane, managementul organizaţional sau construirea audienţei se plasează pe ultimele locuri între priorităţi. Ca să nu mai spun că, în viziunea un pic comodă a managerilor, cele mai bune instrumente de finanţare rămîn subvenţiile şi alocările de la bugetul de stat. Încît mi se pare pe deplin întemeiată observaţia autorilor Strategiei că “Instituţiile publice ar trebui să promoveze o politică orientată către satisfacerea cererii şi să justifice solicitările de finanţare în termeni de beneficii aduse consumatorilor/utilizatorilor, fără ca prin aceste orientări să abdice de la rolul lor esenţial de a face act de cultură”. Ar merita, de asemenea, discutate propunerile demne de toată atenţia privind dezvoltarea infrastructurii, digitizarea resurselor, exportul şi internaţionalizarea culturii sau rolul ce ar trebui să revină Ministerului Culturii în relaţia sa cu instituţiile culturale şi cu creatorii.

Cum însă textul meu s-a întins deja prea mult, mă voi limita la cîteva observaţii asupra ultimei părţi a Strategiei, cea privind finanţarea sectoarelor culturale şi creative. Pentru a avea o imagine cît mai corectă a situaţiei, Centrul de Cercetare şi Consultanţă în Domeniul Culturii (CCCDC) a realizat o cercetare pe bază de chestionar privind cunoaşterea programnelor de finanţare de către organizaţiile culturale. Constatăm, iarăşi, că majoritatea instituţiilor de cultură s-au orientat aproape exclusiv către resursele Ministerului Culturii şi ale Fondului Cultural Naţional administrat tot de către acesta. Este notabil şi totodată lăudabil că Programul Comunitar Cultura 2007-2013 este cunoscut de mulţi dintre managerii culturali, dar rămîn foarte multe alte resurse şi posibilităţi slab sau deloc explorate, mai cu seamă Fondurile structurale şi programele comunitare. Ceea ce pare să indice faptul că, la nivelul managementului cultural, trebuie acţionat pentru cunoaşterea şi însuşirea modului de accesare a acestora.

Îmi pare rău că trebuie să mă opresc aici. Proiectul Strategiei sectoriale în domeniul Culturii şi Patrimoniului Naţional are peste 470 de pagini, iar a le rezuma într-un articol de gazetă, oricît de lung, este practic imposibil. Ceea ce am încercat a fost doar o atenţionare şi o provocare la lectură, mai ales la adresa celor implicaţi în managementul cultural. Chiar dacă termenul de depunere a recomandărilor şi sugestiilor scrise a expirat, mai urmează, pe 2 septembrie, şedinţa publică de discutare a propunerilor, apoi, pe 10 septembrie, o reuniune pentru adoptarea formei finale a documentului (detalii aici).  

Îmi permit să aduc modestul meu omagiu colectivului de redactare a proiectului Strategiei, respectiv Prof. Univ. Dr. Delia Mucică – coordonator, Dr. Anda Becuţ, Bianca Bălşan, Lector univ. Dr. Carmen Croitoru, Dr. Pîrvu Ionică, Dr.Virgil Niţulescu, Alexandru Oprea, şi cercetătorilor Andrei Crăciun, Ioana Ceobanu, Bogdan Pălici, Ştefania Voicu. Au făcut o treabă serioasă.